— Dar dacă reuşeşte, nu vor şti niciodată. E o speculaţie atât de desperată? Nu pot să cred, căci altfel nu te-ai fi gândit la ea. Dacă
reuşeşte…
— Aş fi un om bogat, dar liniştea mea sufletească va fi pentru totdeauna pierdută!
— De ce? Doar nu vei fi păgubit pe nimeni.
— Nu; dar riscând să ruinez mai mulţi oameni pentru profitul meu egoist. Mamă, m-am hotărât! N-o să suferi prea mult dacă va trebui să plecăm din casa asta, nu-i aşa, dragă mamă?
— Nu! Şi n-aş vrea să procedezi altfel decât e felul tău, căci asta mi-ar frânge inima. Ce poţi să faci?
— Să rămân acelaşi John Thornton, în orice împrejurare; străduindu-mă să fiu drept şi făcând boroboaţe; şi apoi încercând s-o iau de la capăt cu curaj. Dar e greu, mamă. Am muncit şi am plănuit atât. Am descoperit prea târziu noile forţe din situaţia mea –
şi acum totul s-a sfârşit. Sunt prea bătrân ca să încep din nou cu aceeaşi inimă. E greu, mamă.
Se întoarse cu spatele şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
— Nu înţeleg, vorbi ea şi glasul îi suna sfidător, deşi mohorât, de ce se întâmplă aşa. Băiatul meu – fiu bun, om drept, inimă
simţitoare – dă greş în tot ce întreprinde: găseşte o fată pe care s-o iubească şi ei nu-i pasă de sentimentele lui de parcă ar fi fost, acolo, un om oarecare; trudeşte şi truda lui nu duce la nimic. Alţi oameni 469
prosperă şi se îmbogăţesc şi numele lor prăpădit şi-l menţin ferit de orice ruşine.
— Ruşinea nu m-a atins niciodată, zise el cu glas scăzut; dar ea continuă:
— M-am întrebat uneori unde e dreptatea şi acum m-am convins că aşa ceva nici nu există pe lume – văzându-te unde ai ajuns; tu, John Thornton, scumpul meu fiu, deşi s-ar putea să devenim amândoi cerşetori!
Îl cuprinse pe după gât, sărutându-l printre lacrimi.
— Mamă! zise el, cuprinzând-o plin de tandreţe cm braţul, cine mi-a dat viaţă, hărăzindu-mi atât binele cât şi răul?
Ea clătină din cap. În clipa aceea nu vroia să audă nimic despre religie.
— Mamă, urmă el înţelegând că n-o să-i răspundă şi eu am fost un răzvrătit; dar mă străduiesc să nu mai fiu. Ajută-mă, cum mă
ajutai când eram copil. Atunci îmi spuneai vorbe bune – când a murit tata şi când eram strâmtoraţi – atât de strâmtoraţi cum n-o să
mai fim niciodată; îmi spuneai vorbe de îmbărbătare, mărinimoase, pline de încredere, pe care nu le-am uitat nicicând, deşi poate că
zăceau adormite în conştiinţa mea. Mai vorbeşte-mi ca atunci, mamă. Să nu ajungem să credem că lumea ne-a împietrit inimile.
Dacă-mi vei spune vorbe bune ca odinioară, ele îmi vor reînvia puţin simplitatea pioasă a copilăriei. Mi le repet şi singur, dar e altfel când vin de la tine, căci îmi amintesc de toate grijile şi încercările prin care ai trecut.
— Am trecut prin multe, adeveri ea suspinând, dar niciuna atât de grea ca asta de acum. Să te văd azvârlit din locul ce ţi se cuvine pe drept! Aş putea să mi le spun mie, John, nu ţie. Nu ţie! Dumnezeu a găsit de cuviinţă să fie foarte aspru cu tine, foarte aspru.
Plângea acum zguduită de suspine – şi cât de deznădăjduite par suspinele când plânge o persoană în vârstă. În cele din urmă o izbi tăcerea din jur; într-adevăr, nu se auzea niciun sunet. Se uită şi văzu că fiul ei şedea la masă, cu braţele întinse şi cu faţa în jos.
— Oh, John! exclamă ea, ridicându-i capul.
Pe chipul lui palid se aşternuse o expresie atât de stranie de tristeţe, încât o clipă i se păru că era prevestirea morţii; dar, când trăsăturile ţepene i se înmuiară şi culoarea îi reveni şi văzu că era din nou el însuşi, tot chinul de pe lume dispăru şi nu mai rămase 470
decât marea fericire care era pentru ea simpla lui existenţă. Îi mulţumi Domnului pentru acest dar care era existenţa lui, cu o fervoare care îi goni din suflet orice urmă de răzvrătire.
El nu se grăbea să spună ceva; se duse şi deschise obloanele, lăsând lumina roşiatică a zorilor să inunde odaia. Dar dinspre răsărit bătea vântul; era un frig pătrunzător, aşa cum fusese de săptămâni întregi – anul acesta nu va exista o cerere de articole uşoare de vară. Orice speranţă de redresare a comerţului trebuia să
fie dată la o parte.
Simţea o mare uşurare că avusese această discuţie cu mama lui; nu trebuia să uite că, oricât şi-ar ascunde în viitor unul de altul necazurile, fiecare înţelegea ce simte celălalt şi erau, dacă nu în armonie, cel puţin nu în discordie în felul cum priveau lucrurile.
Soţul lui Fanny se supără aflând că Thornton refuza să ia parte la speculaţia pe care i-o oferise, declarându-i în acelaşi timp că nu poate să-l ajute cu bani lichizi, căci avea nevoie pentru a se lansa el însuşi în această afacere.
În cele din urmă, domnului Thornton nu-i mai rămase altceva de făcut decât ceea ce se temuse de săptămâni întregi că va trebui să
facă: să renunţe la întreprinderea de care se ocupase atâţia ani cu atâta probitate şi succes; şi să caute o slujbă. Fabrica din strada Marlborough şi locuinţa din incinta ei erau închiriate pe termen lung; va trebui, dacă va fi posibil, să le închirieze. I se oferi o situaţie imediată: domnul Hamper ar fi fost extrem de încântat să-l aibă ca partener de nădejde şi experimentat al fiului său, care se stabilea pe cont propriu, cu un mare capital, într-un oraş vecin; dar tânărul nu prea era priceput în afaceri şi nici nu avea scrupule în dorinţa sa de a câştiga bani, neţinând seama de nimic în afară de toanele lui.
Domnul Thornton nu acceptă să intre într-o asociaţie care i-ar fi zădărnicit şi puţinele planuri ce supravieţuiseră ruinei averii sale.
Mai curând ar accepta să fie director, cu o oarecare putere pe lângă
salariu, decât să aibă de-a face cu toanele tiranice ale unui asociat bogat, cu care era sigur că se va certa în câteva luni.
Aşa încât rămase în aşteptare, cu toată modestia, când se făcu auzită la bursă vestea despre uriaşa avere câştigată de cumnatul său prin speculaţia sa îndrăzneaţă. Era bomba zilei. Succesul aduse cu el şi admiraţia tuturor. Nimeni nu era socotit atât de priceput şi perspicace ca domnul Watson.
471
472
CAPITOLUL LI
