Rămânea ore întregi pe plajă, cu ochii ţintă la valurile ce se izbeau într-un neîncetat zbucium de ţărmul stâncos – sau privirea i se pierdea mai departe, acolo unde marea se umfla şi scânteia în zare şi asculta, fără să-şi dea seama, poate, continua şi veşnica ei psalmodiere. Se liniştise, fără să ştie cum sau de ce. Stătea inertă
acolo, aşezată pe pământ, cu mâinile strânse în jurul genunchilor, în timp ce mătuşa ei îşi petrecea vremea umblând prin prăvălii după
fleacuri, iar Edith şi căpitanul Lennox călăreau pe ţărm până hăt departe sau o porneau prin împrejurimi. Iar bonele care se plimbau încoace şi încolo pe mal cu copiii, trecând pe lângă ea şuşoteau uimite între ele, neînţelegând la ce putea ea să privească astfel zile în şir. Şi când se reuneau cu toţii la masă, Margaret era atât de tăcută
şi de pierdută în gânduri, încât Edith decretă că e vorba de deprimare, salutând încântată propunerea soţului ei de a-l invita pe domnul Henry Lennox la Cromer pentru o săptămână, când se va întoarce din Scoţia, în octombrie.
Dar tot acest răgaz de reculegere o ajută pe Margaret să pună
rânduială în întâmplările prin care trecuse, să înţeleagă cauza şi semnificaţia lor, atât pentru viaţa ei din trecut, cât şi pentru viitor.
Ceasurile petrecute pe malul mării nu erau irosite şi asta ar fi putut vedea oricine ar fi ştiut să citească; sau şi-ar fi dat osteneala să
înţeleagă expresia pe care o dobândea treptat chipul lui Margaret.
Schimbarea aceasta l-a izbit imediat pe domnul Henry Lennox, când a văzut-o.
— Marea i-a ajutat nespus de mult domnişoarei Hale, după câte îmi dau seama, zise el în ziua când sosi, profitând de faptul că
Margaret părăsise încăperea. Arată cu zece ani mai tânără decât în strada Harley.
459
— Din cauza bonetei pe care i-am ales-o! replică Edith pe un ton triumfător. Am ştiut că-i va veni bine din clipa când am văzut-o.
— Iartă-mă că te contrazic, vorbi domnul Lennox, cu aerul pe jumătate dispreţuitor, pe jumătate îngăduitor pe care-l adopta în general faţă de Edith; dar cred că pot constata deosebirea dintre farmecul unui articol de îmbrăcăminte şi farmecul unei femei. Nicio bonetă n-ar fi făcut să-i strălucească şi să-i îndulcească în acelaşi timp privirea, nu i-ar fi făcut buzele atât de roşii şi de pline – iar chipul să-i răspândească atâta pace şi lumină. Acum e la fel, ba chiar mai mult – şi aici îşi coborî glasul – ca acea Margaret Hale pe care am văzut-o la Helstone.
De atunci, bărbatul acesta înzestrat şi ambiţios îşi îndreptă
întreaga energie pentru cucerirea lui Margaret. Frumuseţea ei dulce îl fermecase. Înţelegea cât de cuprinzătoare îi era judecata şi –
credea el – putea fi făcută cu uşurinţă să se intereseze de toate lucrurile ce-i plăceau lui. Averea ei o socotea doar ca o parte a personalităţii ei desăvârşite şi a situaţiei în societate; totuşi era pe deplin conştient ce avânt i-ar îngădui lui, un avocat fără mijloace prea mari, această avere. Ea îl va ajuta să dobândească asemenea succese şi onoruri, încât îi va putea răsplăti cu dobândă acest avans în bogăţia pe care i-o va datora ei.
La întoarcerea din Scoţia, trecu prin Milton cu diferite treburi reclamate de proprietăţile ei de acolo; cu ochiul ager al avocatului priceput, gata oricând să cuprindă dintr-o privire şi să cântărească
toate posibilităţile, văzuse că terenurile şi proprietăţile moştenite de Margaret în acest oraş prosper, în plin avânt economic, vor dobândi cu fiecare an o valoare tot mai mare. Îi părea bine să constate că
relaţiile actuale dintre Margaret şi el, de la client la consilier juridic, îndepărtau treptat amintirea zilei nefericite, atât de penibile, de la Helstone. Şi îi ofereau şi diferite prilejuri de a sta de vorbă cu ea, mai apropiat, în afară de toate ocaziile pricinuite de relaţiile de familie.
Margaret ar fi stat tot timpul să-l asculte când îi vorbea despre Milton, deşi el nu văzuse pe nimeni din cei pe care ea îi cunoştea mai bine. Mătuşa şi verişoara ei nu vorbeau despre Milton decât cu silă
şi dispreţ; sentimente de care Margaret îşi amintea ruşinată, că le încercase şi ea la început, când se mutaseră acolo. Dar domnul Lennox aproape că o întrecea pe Margaret în preţuirea acestui oraş
şi a locuitorilor săi. Energia lor, forţa şi îndrăzneala nestăvilită în 460
lupta şi strădaniile lor, viaţa grea şi intensă pe care o duceau îl atrăgeau şi îl captivau. Nu contenea să vorbească despre ei; dar nu observase cât de egoiste şi de materialiste erau cele mai multe dintre ţelurile lor, spre care trudeau din toate puterile, fără să ostenească o clipă, până când Margaret, tot lăudându-i, avu candoarea să scoată
în evidenţă şi acest aspect, care compromitea atâtea laturi nobile şi demne de admirat. Şi totuşi, de câte ori, plictisită de alte subiecte şi nemairăspunzând decât distrată la o mulţime de întrebări, i se punea o întrebare în legătură cu cine ştie ce trăsătură de caracter a celor din Darkshire, Henry Lennox observa că pe dată îi apărea o lumină în ochi şi obrajii începeau să-i ardă de înflăcărare.
Când se întoarseră la Londra, Margaret îşi duse la îndeplinire una din hotărârile luate la mare – şi anume îşi luă viaţa în propriile ei mâini. Înainte de a pleca la Cromer, ascultase cu docilitate de legile impuse de mătuşa ei, ca pe vremea când era o fetiţă înspăimântată, abia sosită la Londra, care plângea până adormea, atunci în primele nopţi petrecute în odaia copiilor din strada Harley. Dar înţelesese, în acele ore solemne de meditaţie petrecute pe malul mării, că va trebui să răspundă într-o zi de propria ei viaţă, să fie răspunzătoare de ce anume făcuse din ea; încercă să rezolve problema cea mai grea pentru o femeie – şi anume în ce măsură trebuie să asculte de alţii şi câtă libertate de acţiune poate să-şi rezerve.
Doamna Shaw se arăta cât se poate de binevoitoare; Edith moştenise şi ea această minunată calitate a familiei; dintre toate trei, Margaret probabil că avea dispoziţia cea mai incomodă, căci înţelegând repede lucrurile şi având şi o imaginaţie extrem de vie, era cam pripită, iar nevoia de afecţiune din copilărie o făcuse să fie mândră; dar avea o inimă copilăroasă, nespus de dulce, care o făcea, chiar şi în rarele ei momente de arţag, irezistibilă; pentru cei mai în vârstă; şi acum, domolită de ceea ce lumea socotea că era norocul ce dăduse peste ea, înlătură cu farmecul ei împotrivirea mătuşii, câştigând-o de partea ei. Şi astfel Margaret dobândi dreptul de a face ce credea de cuviinţă.
— Numai să nu fii prea voluntară, o rugă Edith. Mama ţine să-ţi angajezi un valet, dar sunt sigură că n-ai nevoie, căci sunt o pacoste.
Te rog să-mi faci însă plăcerea, draga mea, să nu fii prea voluntară; este singurul lucru pe care ţi-l cer. Cu valet sau fără valet, asta o hotărăşti tu; dar te rog, nu fi prea voluntară.
461
— Să nu-ţi fie teamă, Edith. Am să leşin în braţele tale când slugile vor avea zi liberă; şi atunci, cu Sholto care se joacă cu focul, şi cu mititelul care plânge, ce o să mai doreşti o femeie voluntară, care să poată face faţă la orice situaţie!
— Dar n-o să fii prea serioasă, şi o să refuzi să glumeşti şi să te distrezi?
— Nici vorbă. Am să fiu mai veselă decât am fost vreodată, acum că sunt de capul meu.
— Şi n-o să umbli îmbrăcată oricum, ci o să mă laşi să-ţi aleg eu toaletele?
— Ba nu, am de gând să mi le aleg singură. Poţi să vii cu mine, dacă vrei; dar nimeni nu ştie mai bine decât mine ce mi se potriveşte.
— Oh! şi-mi era tare teamă că o să te îmbraci doar în maro şi gri, ca să nu se vadă murdăria pe care o vei culege din toate locurile pe unde o să umbli. Îmi pare bine că îţi mai păstrezi câteva mici vanităţi, ca să nu uiţi că mai există şi bărbaţi.
— Am de gând să fiu aceeaşi, Edith, dacă tu şi mătuşica mă
suportaţi cum sunt. Numai că, neavând nici soţ şi nici copil, cu toate îndatoririle fireşti ce decurg de aici, va trebui să-mi creez eu câteva, în afară de comandarea rochiilor.
Într-un conclav de familie, format din Edith, mama ei şi căpitanul Lennox, se hotărî că, poate, toate aceste proiecte ale ei îi vor netezi şi mai mult calea lui Henry Lennox. O ţinură departe de alţi prieteni ai lor care puteau avea fii sau fraţi buni de însurat; şi se declarară de acord cu toţii că ei nu părea să-i placă societatea altcuiva decât a lui Henry, în afară de membrii familiei.
Ceilalţi admiratori, atraşi de înfăţişarea sau de averea ei au fost goniţi de surâsul dispreţuitor al lui Margaret, spre cercuri frecventate de alte frumuseţi mai puţin mofturoase, sau de alte moştenitoare cu averi mai mari. Între Henry şi Margaret prietenia se adâncea tot mai mult; dar niciunul din ei nu lăsa să i se întrevadă
