Margaret nu prea voia să-şi lase închipuirea să zăbovească
asupra proiectului de a pleca în Spania. Dar acesta îi mai abătea gândurile de la dorinţa nerăbdătoare de a şti că i se explicase totul domnului Thornton.
Deocamdată, domnul Bell părea să nu se mişte din Oxford, neavând încă intenţia de a se abate pe la Milton; şi un simţământ tainic părea s-o reţină pe Margaret de a-l întreba măcar, sau de a face o aluzie, la posibilitatea unei asemenea călătorii. Şi nici nu-i venea să pomenească de planul lui, mărturisit lui Edith – poate că îi trecuse dar o clipă prin minte – de a vizita Spania. Ei nu îi spusese nimic la Helstone, în ziua aceea însorită şi atât de plină de tihnă; poate că nu fusese decât fantezia unei clipe – dar dacă ar fi adevărată, ce evadare minunată din monotonia vieţii ei de acum, care începea să o demoralizeze.
Una din marile bucurii ale prezentului i-o pricinuia băieţelul lui Edith. Era mândria şi jucăria tatălui şi mamei, cât timp stătea cuminte; dar era un copilaş destul de încăpăţânat şi când avea uneori câte o toană şi-l apucau năbădăile, Edith era cuprinsă de disperare şi oboseală, oftând: „Oh, draga mea, ce-am să mă fac cu el!
449
Te rog, Margaret, sună clopoţelul să vină Hanley.”
Margaret, însă, simţea că-i place parcă mai mult copilul în aceste manifestări de temperament, decât în momentele când era un model de cuminţenie. Îl lua atunci şi-l ducea în altă odaie şi încerca să-l potolească; cu o fermitate care încetul cu încetul îl domolea, făcând uz de farmec şi de şiretenie ca să-l cuminţească, până când îşi lipea de ea obrăjorul încins şi scăldat în lacrimi, sărutând-o şi alintând-o până adormea, nu o dată, în braţele sau pe umărul ei. Acestea erau clipele cele mai minunate pentru Margaret. O încerca un simţământ pe care credea că nu-i va fi dat să-l aibă vreodată.
Domnul Henry Lennox adăuga un element nou, deloc neplăcut, la rutina obişnuită a vieţii din strada Harley, prin vizitele sale frecvente. Margaret îl găsea mai impasibil, deşi mai sclipitor ca înainte; dar era un bărbat foarte cultivat şi avea cunoştinţe multe şi variate ceea ce dădea farmec conversaţiei, altminteri destul de insipidă. Margaret simţi în el un uşor dispreţ pentru fratele şi cumnata lui şi pentru modul lor de viaţă, pe care se părea că-l socoteşte frivol şi lipsit de consistenţă, O dată sau de două ori îi vorbi fratelui său, de faţă cu Margaret, pe un ton destul de tăios, întrebându-l dacă are de gând să-şi abandoneze definitiv profesia; la răspunsul căpitanului Lennox că avea din ce să trăiască, văzu cum buzele domnului Lennox se strâmbau dispreţuitor când îl întrebă:
„Şi doar pentru asta trăieşti?”
Cei doi fraţi erau cu toate acestea foarte legaţi, în felul, cum sunt doi oameni când unul are o minte mai pătrunzătoare şi îl conduce mereu pe celălalt, acesta din urmă simţindu-se mulţumit că e condus. Domnul Lennox obţinea succese strălucite în profesia sa; cultivând cu grijă toate relaţiile care ar fi putut la un moment dat să-i fie de folos; ager, perspicace, inteligent, sarcastic şi trufaş.
De la discuţia aceea mai îndelungată în legătură cu perspectivele lui Frederick, pe care o avuseseră în prima seară de faţă cu domnul Bell, nu mai avusese prilejul să stea de vorbă cu el, în afară doar de banalităţile obişnuite între rude. Era însă destul pentru a înlătură
sfiala ei şi orice manifestare de mândrie rănită şi de vanitate din partea lui. Se întâlneau mereu, desigur, dar Margaret simţea că se fereşte să rămână singur cu ea; şi îşi dădea seama că şi el observase, deopotrivă, că se îndepărtaseră unul de altul, că nu-i mai apropiau părerile şi gusturile comune.
450
Şi totuşi, după ce-l auzea făcând o remarcă deosebit de inteligentă
sau de spirituală, simţea cum ochii lui căutau mai întâi ce impresie îi făcuse ei, fie şi numai pentru o clipă şi că, în problemele de familie în care se pomeneau amestecaţi, de părerea ei ţinea seama cel mai mult – cu toate că o făcea fără voie şi căuta pe cât putea să şi-o ascundă.
451
CAPITOLUL XLVIII
„NICICÂND NU-L VOI MAI GĂSI”
„Prieten drag al tatălui meu,
Greu mă despart de tine!
Tu n-ai ştiut, ţi-am tăinuit mereu
Ce-nsemni tu pentru mine.”
ANONIM
LA SUCCESUL PETRECERILOR pe care le dădea doamna Lennox contribuia toată lumea: prietenele ei cu frumuseţea lor, căpitanul Lennox cu subiectele aflate la ordinea zilei, iar domnul Lennox, împreună cu cei câţiva tineri în plină ascensiune poftiţi ca prieteni ai săi, cu spiritul, inteligenţa, cunoştinţele profunde şi întinse de care ştiau să se folosească fără a părea pedanţi sau a îngreuia conversaţia scânteietoare.
Aceste dejunuri erau de-a dreptul fermecătoare, dar până şi ele o nemulţumeau pe Margaret. Orice talent, orice sentiment, orice însuşire, ba chiar şi orice tendinţă spre virtute, erau folosite doar ca materiale de artificii; focul sacru, tăinuit, se consuma în scântei şi pocnitori. Vorbeau despre artă într-un fel prea concret, oprindu-se la efectele exterioare, în loc să vadă ce ar putea învăţa din ea. Se înflăcărau de subiecte elevate când erau în societate, dar nici nu se gândeau măcar la ele când rămâneau singuri; îşi iroseau capacitatea de apreciere pur şi simplu, înşiruind vorbe potrivite.
Într-o zi, după ce bărbaţii se retrăseseră în salon, domnul Lennox se apropie de Margaret şi îi adresă aproape primele vorbe spontane de când revenise să stea în strada Harley:
— N-ai părut prea încântată de ceea ce spunea Shirley la masă.
— Nu? Asta înseamnă că am o faţă foarte expresivă, răspunse Margaret.
— Aşa a fost întotdeauna. Nu şi-a pierdut însuşirea de a fi elocventă.
— Nu mi-a plăcut, se grăbi Margaret să adauge, felul lui de a susţine, chiar şi în glumă, ceea ce ştia prea bine că este greşit –
452
vizibil greşit.
— Dar a făcut-o foarte inteligent. Ce vorbe elocvente! Îţi aminteşti ce epitete fericite a găsit?
— Da.
— Şi le dispreţuieşti, ai vrut să adaugi. Te rog, fără menajamente, deşi mi-e prieten.
— Vezi? Acesta este exact tonul cu care dumneata… dar se întrerupse brusc.
Domnul Lennox aşteptă o clipă să vadă dacă îşi va termina fraza; dar ea doar roşi şi se întoarse să plece, nu înainte de a-l auzi totuşi spunând, cu glas scăzut dar limpede;
— Dacă tonul sau felul meu de a gândi nu-ţi plac, n-ai vrea să-mi spui deschis şi să-mi dai astfel posibilitatea de a afla cum să-ţi fiu pe plac?
În toate aceste săptămâni, nu sosise nicio veste de la domnul Bell, în care s-o înştiinţeze că urma să se ducă la Milton. Când îi vorbise la Helstone, păruse ca şi cum urma să facă în foarte scurtă vreme drumul; dar, probabil, îşi zise Margaret, că îşi rezolvase treburile între timp prin scrisori – ştiind că nu-i plăcea, dacă putea, să se ducă într-un loc nesuferit; mai ales că nici nu înţelegea importanţa tainică pe care o acorda ea unei explicaţii ce nu putea fi dată decât prin viu grai. Da, ştia că el socotea necesară explicaţia; dar dacă va fi dată în vară, în toamnă sau în iarnă, asta avea prea puţină
însemnătate. Era august acum şi nu aflase încă nimic nici despre călătoria în Spania despre care îi pomenise lui Edith, aşa că
