– păcatul a fost săvârşit. Acum trebuie să nu mă mai gândesc la el şi să încerc să fiu mereu sinceră, dacă voi putea.
— Foarte bine. Dacă preferi să te simţi stânjenită, apăsată de suspiciuni, n-ai decât. Eu îmi ţin mereu conştiinţa închisă ca într-o cutie, căci atunci când ţâşneşte afară, mă uimeşte cât de viguroasă
e. Aşa că o ademenesc să intre la loc, la fel ca pescarul din povestea cu spiriduşul. „Uimitor lucru”, îi zic, „să te gândeşti că ai stat închisă
atâta timp şi într-un spaţiu atât de strâmt încât nici nu ştiam de existenţa ta. Te rog, în loc să te faci din ce în ce mai mare şi să mă
uluieşti cu proporţiile tale nebuloase, n-ai vrea să te strângi din nou 442
la dimensiunile de mai înainte?” Şi după ce intră la loc, trântesc capacul peste cutie şi am grijă să nu-l mai deschid, asemenea regelui Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, care a închis-o acolo.
Dar pentru Margaret, asta nu era glumă. Abia dacă ascultă ce spunea domnul Bell. Gândurile ei stăruiau asupra discuţiei de mai înainte, care acum căpătase tăria unei convingeri şi anume că
domnul Thornton nu mai putea să aibă despre ea părerea bună pe care o avusese pe vremuri – că îl dezamăgise.
Simţea că nicio explicaţie n-ar putea să-i recâştige – nu dragostea lui, căci hotărâse să nu se mai gândească la ea şi la posibilitatea de a-i răspunde la fel şi îşi respecta cu străşnicie – hotărârea – ci măcar respectul şi stima care – nădăjduia ea – îl vor face mereu, ca în frumoasele versuri ale lui Gerald Griffin:
„Să-ntorci privirea când auzi
Rostindu-mi-se numele.”
Simţea că se înăbuşă şi că i se strânge inima când îşi amintea cum minţise. Încercă să se mângâie cu gândul că orice ar crede despre ea, fiinţa ei rămânea aşa cum era. Dar nu era decât un truism, o iluzie ce se nărui sub povara regretului ei. Îi venea să-i pună zeci de întrebări domnului Bell, dar nu izbutea să rostească
niciuna.
Domnul Bell crezu că era obosită şi o trimise devreme în odaia ei, unde rămase însă ceasuri în şir lângă fereastra deschisă, privind afară la cerul în amurg, pe care începeau să se ivească stelele, licărind şi dispărând în dosul copacilor umbroşi; abia pe urmă, târziu, se duse la culcare. Toată noaptea, însă, o luminiţă rămase aprinsă pe pământ; o lumânare în vechea ei odaie de la parohie care era acum odaia copiilor vicarului, până avea să construiască una nouă.
Margaret era copleşită de un simţământ al schimbării, al nimicniciei propriei sale fiinţe, al nedumeririi şi dezamăgirii. Nimic nu mai era ca înainte; această subtilă nestatornicie atotpătrunzătoare îi pricinuia mai multă durere decât dacă totul s-ar fi schimbat într-atât încât să nu mai recunoască nimic.
„Încep! să înţeleg cum trebuie să fie în cer – şi oh! măreţia şi pacea 443
cuvintelor – «Acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna.» Veşnic! «Din vecii vecilor» Cerul acesta de deasupra mea pare că n-ar putea să se schimbe şi totuşi se va schimba. Sunt atât de ostenită – ostenită de a fi mânată întruna, prin toate etapele vieţii mele, în care nimic nu rămâne lângă mine, nicio fiinţă, niciun loc; asemenea cercului în care victimele pasiunilor lumeşti se rotesc neîncetat. Starea mea sufletească e a femeilor care se hotărăsc să se călugărească. Eu caut statornicia cerului în vremelnicia pământească. Dacă aş fi catolică şi dacă mi-aş putea înăbuşi inima, dacă aş ameţi-o cu vreo lovitură
puternică, poate că m-aş călugări. Dar aş tânji după semenii mei; nu, nu după semenii mei, căci iubirea de aproape n-ar putea niciodată să-mi umple într-atât inima încât să izgonească iubirea pentru oameni, luaţi aparte. Poate că aşa trebuie să fie, poate că nu; nu pot să mă hotărăsc în noaptea asta.”
Se culcă obosită şi tot obosită se sculă după patru sau cinci ore de somn. Dar dimineaţa aduse speranţa şi o imagine mai luminoasă a tuturor lucrurilor.
„La urma urmei, aşa e bine”, zise ea, auzind glasuri de copii la joacă, în timp ce se îmbrăca. „Dacă universul ar rămâne nemişcat, ar degenera şi ar decădea. Să nu mă gândesc la mine şi la sentimentul meu dureros de schimbare şi atunci progresul a tot ceea ce se află în jurul meu va fi bun şi necesar. Nu trebuie să mă
gândesc atâta la felul cum mă afectează pe mine împrejurările, ci la felul cum îi afectează pe alţii, dacă vreau să am judecata dreaptă şi inima încrezătoare şi plină de speranţă.”
Şi cu zâmbetul în priviri, gata să-i fluture şi pe buze, se duse în salon şi-l salută pe domnul Bell.
— Ei domnişoară, înseamnă că ai stat târziu noaptea, dacă te-ai sculat atât de târziu azi dimineaţă. Am o veste pentru tine. Ce-ai zice de o invitaţie la dejun? O vizită matinală, mai precis dis-de-dimineaţă. Vicarul a şi fost pe aici, în drum, spre şcoală. Nu ştiu dacă a venit cumva atât de devreme ca să-i ţină hangiţei o predică de abstinenţă alcoolică în folosul cosaşilor; dar când am coborât eu, înainte de ora nouă, era aici; şi ne-a poftit astăzi la ei la dejun.
— Dar Edith mă aşteaptă să mă întorc – nu pot să primesc invitaţia, zise Margaret, încântată că are o asemenea scuză.
— Da, ştiu; chiar aşa i-am spus şi eu. Mi-am închipuit că n-o să
444
vrei să te duci. Totuşi, invitaţia rămâne, dacă te răzgândeşti.
— Oh, nu! exclamă Margaret. Să ne ţinem de programul pe care ni l-am propus. Să plecăm de aici la douăsprezece. E foarte frumos şi amabil din partea lor; dar credeţi-mă că nu pot să mă duc.
— Foarte bine. Nu te mai frământa, lasă că aranjez eu totul.
Înainte de plecare, Margaret se furişă prin spatele grădinii parohiei şi culese un bucheţel de caprifoi. Cu o zi înainte, nu luase nicio floare, de teamă să n-o vadă cineva, iar motivele şi sentimentele ei să nu intre în gura lumii. Dar acum, în timp ce se întorcea pe izlaz, locul fu din nou învăluit în vechea atmosferă de vrajă. Sunetele cele mai obişnuite ale vieţii răsunau aici ca o muzică, altfel decât oriunde în întreaga lume; lumina era mai aurie, viaţa mai tihnită, cufundată
parcă în vis. Amintindu-şi ce simţise cu o zi înainte, Margaret îşi zise:
„Şi eu mă schimb neîncetat – sunt când una, când alta – când dezamăgită şi mâhnită că nimic nu este cum îmi închipuiam, când descoperind brusc că realitatea e mult mai frumoasă decât mi-o imaginasem. Oh, Helstone! Niciodată n-au să-mi placă alte locuri mai mult.”
După câteva zile se simţi împăcată şi hotărî că bine făcuse să se ducă la Helstone şi să-l revadă şi că pentru ea va rămâne mereu cel mai frumos loc din lume; dar că era plin de atâtea amintiri despre vremuri trecute şi în special despre tatăl şi mama ei, încât, dacă va fi să mai vină vreodată, nu va fi în niciun caz o vizită ca aceea, pe care o făcuse împreună cu domnul Bell.
445
CAPITOLUL XLVII
MAI LIPSEŞTE CEVA
„Viaţa, ca un palid muzicant
Ţine în mână un ţambal vrăjit,
Din care picură acorduri ne-nţelese,
Dezvăluind voinţa Cerului, în triste
