— Oh! a fugit imediat după ce Leonards a căzut şi niciunul din noi nu credea că era ceva serios, părea acolo o nimica toată.
— Vrei să spui că n-a murit pe loc?
— Nu! abia după două sau trei zile. Şi apoi – oh, domnule Bell!
acum vine partea cea mai groaznică, şi începu să-şi frământe, nervoasă, degetele. Un inspector de poliţie a venit şi m-a învinuit că
eram împreună cu tânărul care i-a dat brânci sau l-a lovit pe Leonards, pricinuindu-i astfel moartea; era o învinuire falsă, înţelegeţi, dar noi nu ştiam încă dacă Fred se îmbarcase: putea să fie încă la Londra şi poliţia putea să-l aresteze pe baza acestei false învinuiri şi astfel să descopere că era unul şi acelaşi cu locotenentul Hale, acuzat de a fi pricinuit revolta de pe vas – şi să-l execute; toate acestea mi-au trecut ca fulgerul prin minte şi am răspuns că n-am fost eu. Că nu fusesem în seara aceea la gară. Că nu ştiam nimic despre ce se întâmplase acolo. Nu aveam alt gând decât să-l salvez pe Frederick.
— Eu zic că ai făcut bine. Aş fi făcut la fel şi eu. Nu te-ai gândit decât cum să-l scapi pe el. Cred că aş fi procedat la fel.
— Nu, n-aţi fi procedat la fel. A fost rău, greşit, necinstit. În momentul acela Fred era în siguranţă, în afara Angliei; şi în orbirea mea am uitat că mai există un martor, care ar fi putut depune mărturie că fusesem acolo.
— Cine?
— Domnul Thornton. V-am spus că mă văzuse lângă gară; ne şi salutaserăm.
— Bine, dar n-avea de unde să afle tot tărăboiul despre moartea beţivului. Bănuiesc că ancheta n-a descoperit nimic.
— Nu! Cercetările care începuseră au fost oprite. Domnul Thornton era la curent cu stadiul anchetei. Fiind magistrat, el a fost acela care a hotărât că moartea n-a fost provocată de căderea omului. Dar nu înainte de a şti ce declarasem eu. Oh, domnule Bell!
Şi Margaret îşi acoperi faţa cu mâinile, de parcă ar fi vrut să se ascundă cât mai mult de această amintire.
— Ai avut vreo explicaţie cu el? I-ai spus ce motiv puternic, 440
instinctiv ai avut?
— Nu am avut decât o instinctivă lipsă de încredere şi m-am agăţat de un păcat ca să nu mă prăbuşesc, vorbi ea cu amărăciune.
Nu! Cum aş fi putut? El nu ştia nimic despre Frederick. Ca să mă
reabilitez în ochii lui, credeţi că ar fi trebuit să-i destăinui taina familiei, primejduind eventualele şanse ale sărmanului Frederick de a fi disculpat? Cu ultimele sale cuvinte, Fred m-a implorat să păstrez secretul vizitei lui faţă de toată lumea. Vedeţi, tata nu v-a spus nici dumneavoastră. Nu! Trebuia să îndur ruşinea – cel puţin credeam că
o să pot. Am răbdat. De atunci domnul Thornton nu mi-a mai arătat niciodată stima cuvenită.
— Sunt încredinţat că te stimează, zise domnul Bell. Sigur, asta explică oarecum… Dar el vorbeşte întotdeauna despre tine cu respect şi deosebită consideraţie, deşi acum înţeleg anumite rezerve în atitudinea lui.
Margaret tăcu; nu mai asculta ceea ce vorbea domnul Bell; pierdu şirul vorbelor lui. După o vreme întrebă::
— Vreţi să-mi spuneţi ce înţelegeţi prin „rezerve” în atitudinea lui, când vorbea despre mine?
— Oh! pur şi simplu m-a supărat că nu mi se alătura atunci când îţi aduceam laude. Ca orice nătărău bătrân, mi-am închipuit că toţi trebuie să aibă aceeaşi părere ca şi mine; şi el, bineînţeles, nu putea să se potrivească cu mine. Am rămas cam surprins, atunci. Dar probabil că bietul om nu ştia ce să creadă, dacă nu i se dăduse nicio explicaţie. În primul rând, faptul că te plimbai cu un tânăr după ce se întunecase…
— Dar era fratele meu! exclamă Margaret, surprinsă.
— Adevărat. Şi de unde era el să ştie?
— N-aş putea să vă spun. Nu m-am gândit la asta, zise Margaret, roşie toată şi părând jignită şi ofensată.
— Şi probabil n-o să ştie niciodată, din pricina minciunii – şi îmi menţin părerea că, în aceste împrejurări, era necesară.
— Ba n-a fost. Acum îmi dau seama. Şi mă căiesc amarnic.
Se aşternu o lungă tăcere. Margaret vorbi prima:
— E puţin probabil să-l mai văd vreodată pe domnul Thornton…; şi se întrerupse.
— Există o mulţime de lucruri mai puţin probabile, replică
domnul Bell.
441
— Dar am credinţa că nu-l voi mai vedea. Şi totuşi, nimănui nu-i place să ştie că a coborât atât de jos în ochii unui… unui prieten, cum am coborât eu într-ai lui.
Ochii ei erau plini de lacrimi, dar glasul suna ferm şi domnul Bell avu grijă să nu se uite la ea.
— Şi acum, când Frederick a pierdut orice speranţă şi aproape şi orice dorinţă de a fi disculpat şi de a se întoarce în Anglia, ar trebui să-i explic totul. Dacă vreţi şi dacă puteţi, dacă se va ivi prilejul (în niciun caz să nu-i vârâţi cu de-a sila explicaţia), numai dacă puteţi, aţi vrea să-i povestiţi amănunţit ce s-a întâmplat şi să-i mai spuneţi că v-am dat eu încuviinţarea, fiindcă am simţit că, de dragul tatălui meu, nu trebuia să-i pierd stima, deşi s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată?
— Fireşte. Cred că ar trebui să ştie. N-aş vrea să plutească nici umbra unei bănuieli de incorectitudine asupra ta; omul n-a ştiut ce să creadă, văzându-te singură cu un tânăr.
— Cât despre asta, zise Margaret, cu oarecare semeţie, honni soit qui mal y pense. Totuşi, aş prefera să afle adevărul, dacă se iveşte un prilej firesc pentru o explicaţie. Dar nu ca să mă dezvinovăţesc de bănuiala unei comportări necorespunzătoare doresc să i se spună –
dacă aş crede că m-a bănuit de aşa ceva, nici nu mi-ar păsa de buna lui părere! – nu! ci ca să afle cum s-a întâmplat să cad în cursă; pe scurt, de ce am minţit atunci.
— Minciună pentru care nu te condamn. Şi să nu-ţi închipui că te părtinesc, crede-mă.
— Ceea ce socotesc alţii că-i bine sau rău nu înseamnă nimic în comparaţie cu propria mea conştiinţă, cu profunda mea convingere că am făcut rău. Dar să nu mai vorbim de asta, vă rog. S-a terminat
