— Absolut sigur. Vreau să spun, dacă nu mergi prea repede. Vezi tu, pe-aici nu prea sunt privelişti care să-mi ofere pretextul de a mă
opri să-mi trag răsuflarea. Ţi s-ar părea romantic să te plimbi cu cineva „gras şi fără suflu” doar dacă aş fi Hamlet, principele Danemarcei. De dragul lui, aibi milă de infirmităţile mele.
— Am să merg mai încet de dragul dumneavoastră, îmi sunteţi de zece ori mai drag decât Hamlet.
— După principiul că un măgar viu e mai bun decât un leu mort?
— Poate că da. Nu-mi analizez sentimentele.
431
— Atunci îmi pare bine că-ţi sunt drag, fără să cercetez prea curios motivele acestui sentiment. Numai că nu-i nevoie să mergem în pas de melc.
— Foarte bine. Mergeţi cum vă place şi am să vă urmez. Sau opriţi-vă şi meditaţi, asemenea lui Hamlet cu care v-aţi asemuit, dacă vedeţi că merg prea repede.
— Îţi mulţumesc. Dar cum mama mea nu l-a ucis pe tata, ca să se mărite apoi cu unchiul meu, n-am să ştiu la ce să meditez, decât doar la şansele noastre de a căpăta o masă bună. Tu ce crezi?
— Sunt optimistă. Hangiţa era socotită o bucătăreasă bună, cel puţin pentru Helstone.
— Dar trebuie să ţii seama de faptul că acum gândul îi e doar la cositul fânului.
Margaret îşi dădea seama de tot efortul şi bunăvoinţa domnului Bell de a întreţine o conversaţie veselă despre fleacuri, ca s-o împiedice să se gândească prea stăruitor la trecut. Dar ce mult i-ar fi plăcut să facă aceste dragi plimbări în tăcere, dacă nu era o ingratitudine din partea ei să prefere singurătatea.
Ajunseră la căsuţa unde trăia văduva care era mama micuţei Susan. Dar Susan nu era acasă; plecase la şcoala parohială.
Margaret se simţi dezamăgită, iar biata femeie, înţelegându-i simţămintele, încercă să se scuze.
— Oh, nu face nimic, zise Margaret. Mă bucur pentru ea. Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. Dar ştiam că stă acasă, cu dumneata.
— Da, aşa făcea înainte; şi îi duc tare mult dorul. Pe vremuri o învăţam eu serile, din puţinul ce-l ştiam. Nu era prea mult, bineînţeles. Şi se făcuse o fetiţă atât de îndemânatică, ştiţi, că tare-i simt lipsa. Acum însă m-a întrecut cu mult la învăţătură; şi zicând asta, femeia oftă.
— Poate că greşesc, mormăi domnul Bell. Nu lua seama la ce spun. Sunt cu o sută de ani rămas în urmă. Dar cred că fetiţa dobândea o educaţie mai bună, mai simplă şi mai firească, rămânând acasă şi ajutând-o pe maică-sa şi învăţând să citească în fiecare seară cu ea câte un capitol din Noul Testament, decât ce-ar putea învăţa la toate şcolile de pe lume.
Margaret n-ar fi vrut să-l încurajeze pe această cale răspunzându-i şi prelungind astfel discuţia în faţa mamei. Se întoarse spre femeie şi o întrebă:
432
— Ce mai face bătrâna Betty Barnes?
— Nu ştiu, răspunse femeia oarecum sec. Nu suntem prietene.
— Dar de ce? întrebă Margaret, care pe vremuri obişnuia să
potolească zâzaniile din sat.
— Mi-a furat pisica.
— Ştia că e a dumitale?
— Habar n-am. Cred că nu.
— Ei şi n-ai putut s-o iei înapoi când i-ai spus că e a dumitale?
— Nu! fiindcă a ars-o.
— A ars-o? exclamară Margaret şi domnul Bell într-un glas.
— A fript-o! îi lămuri femeia.
Numai că asta nu era o lămurire. Tot întrebând-o, Margaret scoase de la ea întreaga întâmplare cumplită: Betty Barnes, convinsă de o ţigancă ghicitoare să-i dea hainele de duminică ale bărbatului ei, cu făgăduiala că i le va înapoia până sâmbătă seara, înainte ca domnul Barnes să le observe lipsa, văzând că nu i le aduce s-a speriat şi, de teama mâniei bărbatului, a recurs la practicile vrăjitoreşti; căci, potrivit unei barbare superstiţii ţărăneşti, mieunatul sfâşietor al unei pisici când e fiartă sau arsă de vie sileşte (zice-se) puterile întunericului să îndeplinească dorinţele celui care-o chinuie.
Era limpede că biata femeie credea în aceste practici; era necăjită
doar că tocmai pisica ei fusese aleasă, dintre toate, ca să fie sacrificată. Margaret asculta îngrozită; în zadar se strădui s-o lumineze pe femeie; până la urmă se văzu silită să renunţe, pierzându-şi orice nădejde. Izbutise să o aducă pe femeie la recunoaşterea anumitor fapte, a căror legătură şi secvenţă logică era limpede pentru Margaret; dar la urmă, femeia repeta nedumerită tot prima ei afirmaţie şi anume că „negreşit, era un obicei tare crud şi ea n-ar face aşa ceva; dar că nimic nu e mai bun atunci când cineva ţine să dobândească ceva; de când se ştie auzise că aşa se face; dar, e-adevărat, e o mare cruzime”.
Până la urmă Margaret renunţă şi plecă scârbită.
— Eşti o fată bună că nu-mi dai acum peste nas, zise domnul Bell.
— Cum? Ce vreţi să spuneţi?
— Recunosc că am greşit în privinţa învăţăturii la şcoală. Orice e mai bine decât să laşi un copil să fie crescut în aceste practici pline de sălbăticie.
433
— Oh! îmi amintesc. Sărăcuţa Susan! Trebuie să mă duc s-o văd; v-ar supăra să trecem pe la şcoală?
— Câtuşi de puţin. Sunt curios să văd cam ce fel de învăţătură se predă acolo.
