Hanul se afla la marginea păşunii comunale; chiar în faţa ei se înălţa un tei bătrân ca vremea, înconjurat de bănci, iar în ascunzişul coroanei de frunze atârna firma hanului. Uşa era larg deschisă, dar nimeni nu se repezi să-i întâmpine cu ospitalitate pe călători. Când apăru hangiţa – între timp ei ar fi putut să ia orice de acolo – le ură
bun venit din toată inima, de parcă ar fi fost invitaţii ei, scuzându-se că venise cu atâta întârziere, dar era vremea cositului şi trebuise să
le trimită oamenilor merindea la câmp şi fusese atât de ocupată să
pregătească coşurile, încât nu auzise zgomotul roţilor de pe drum care, după ce părăseau şoseaua, o luau pe o scurta pajişte cu iarbă
moale.
428
— Ei, Doamne! exclamă ea, când la capătul scuzelor ei o rază de soare lumină faţa lui Margaret, rămasă până atunci neobservată în penumbra din salon. Dar e domnişoara Hale! Jenny, strigă, alergând la uşă şi chemând-o pe fiica ei. Vino încoace, vino repede, e domnişoara Hale! Şi apoi se îndreptă spre Margaret, strângându-i inimile cu dragoste maternă. Ce mai faceţi cu toţii? Ce face vicarul şi domnişoara Dixon? Mai ales vicarul! Dumnezeu să-l binecuvânteze: Nu putem să ne obişnuim cu gândul că a plecat de aici.
Margaret încercă să spună ceva, să-i povestească despre moartea tatălui ei; despre cea a mamei era limpede că doamna Purkis ştia, pentru că nu-i pomenise numele. Dar nu putu scoate o vorbă; arătă
doar spre hainele ei cernite, rostind o singură vorbă: „Tata”.
— Oh, nu, domnule, nu se poate! se căină doamna Purkis, întorcându-se spre domnul Bell, ca să-i adeverească trista bănuială
ce-şi croia drum în mintea ei. A fost un domn pe aici astă-primăvară
– poate să fi fost chiar astă-iarnă – care ne-a povestit o mulţime despre domnul Hale şi domnişoara Margaret; tot el ne-a spus şi că
doamna Hale s-a prăpădit, sărmana de ea. Dar nicio vorbă despre vicar că ar fi fost bolnav!
— Totuşi, aşa este, zise domnul Bell. A murit pe neaşteptate, în timpul unei vizite pe care mi-a făcut-o la Oxford. A fost un om bun, doamnă Purkis şi mulţi dintre noi ar fi mulţumiţi să aibă un sfârşit atât de liniştit ca al lui. Haide, Margaret, draga mea! Tatăl ei a fost cel mai vechi prieten al meu, iar ea este fina mea, aşa că mi-am zis că
ar fi bine să venim împreună pe aici şi să vedem vechile locuri; şi ştiu de mult că putem găsi la dumneata odăi confortabile şi un prânz straşnic. Cred că nu mă ţii minte, dar numele meu este Bell şi o dată
sau de două ori, când casa parohiala era plină, am dormit aici şi am gustat din berea dumitale atât de bună.
— Sigur că da; vă rog să mă iertaţi; dar ştiţi, m-am zăpăcit când am văzut-o pe domnişoara Hale. Să-ţi arăt o odaie, domnişoară
Margaret, unde să-ţi poţi scoate boneta şi să te speli puţin pe faţă.
Chiar azi dimineaţă am pus câţiva trandafiri proaspăt culeşi în ulciorul cu apă, căci, mi-am zis, poate vine cineva şi nimic nu-i mai plăcut decât apa de izvor parfumată cu vreo doi-trei trandafiri moscaţi. Oh, când te gândeşti că-i adevărat că s-a prăpădit vicarul!
Ce să-i faci, cu toţii trebuie să murim; numai că, după câte spunea domnul acela, începuse să-şi mai revină după supărarea cu moartea 429
doamnei Hale.
— Te rog sa cobori până la mine, doamnă Purkis, după ce te îngrijeşti de domnişoara Hale. Vreau să ne sfătuim puţin în legătură
cu dejunul.
Fereastra din odaia lui Margaret era aproape acoperită de crengi încărcate cu trandafiri şi de viţă-de-vie; dar, dacă le dădea la o parte şi se apleca puţin în afară, putea vedea pe deasupra copacilor hornurile parohiei şi putea desluşi printre frunze linia câte unui acoperiş cunoscut
— Vai! se văita doamna Purkis netezind aşternutul patului şi apoi trimiţând-o pe Jenny, după un teanc de prosoape înmiresmate cu levănţică, vremurile s-au schimbat, – domnişoară; noul nostru vicar are şapte copii şi mai construieşte încă o odaie pentru câţi or mai veni – ştii acolo, afară, unde înainte era chioşcul şi magazia de unelte. A pus şi un grilaj nou şi o fereastră cu geamuri mari la salon.
Sunt amândoi şi el şi nevastă-sa, tare vrednici şi au făcut multe lucruri bune; cel puţin aşa se spune; că de-ar fi după mine, aş zice că mai mult răstoarnă totul pe dos. Noul vicar este împotriva băuturii, domnişoară şi e şi judecător, iar nevastă-sa are o mulţime de reţete cum să găteşti fără să cheltuieşti prea mult şi face pâinea fără drojdie; şi la amândoi nu le tace gura o clipă şi vorbesc amândoi odată, încât te doboară cu vorbăria lor şi abia după ce-au plecat şi te-ai mai liniştit puţin îţi vin în minte răspunsurile pe care ai fi putut să le dai. El scotoceşte după ulcioarele oamenilor pe fâneaţă şi îşi vâră nasul în ele; şi apoi face un tărăboi, că doar nu-i bere de ghimber în ele, dar n-am ce face. Şi maică mea şi bunică-mea trimiteau înaintea mea rachiu, bun de malţ cosaşilor şi luau purgative şi ceai de siminichie când le durea ceva; şi fac şi eu ca ele, cu toate că doamna Hepworth mă tot pisălogeşte să iau bomboane în loc de leacuri, că – zice ea – sunt şi mai bune la gust, numai că n-am încredere în ele. Ei, acum trebuie să mă duc, domnişoară, dar tare-aş fi vrut să mai aud noutăţi; să ştii că mă întorc degrabă.
Domnul Bell o aştepta pe Margaret cu căpşuni şi smântână, pâine neagră şi o cană cu lapte (împreună cu nişte brânză de Stilton şi o sticlă de porto pentru el); după această gustare rustică, ieşiră să se plimbe, neştiind încotro s-o apuce, ispitiţi fiind de atâtea şi atâtea locuri cunoscute.
— Trecem pe la parohie? întrebă domnul Bell.
430
— Nu, încă nu. O luăm pe aici şi facem un ocol şi la urmă trecem şi pe acolo, răspunse Margaret.
Ici-colo, câte un copac bătrân fusese tăiat în toamna trecută; sau căsuţa dărăpănată a vreunui nomad dispăruse. Margaret le simţea însă lipsa, părându-i rău de fiecare ca de un vechi prieten. Trecură
pe lângă poieniţa unde stătuse într-o zi cu domnul Lennox şi făcuseră, schiţe. Trunchiul alb al fagului bătrân, atins de trăsnet printre rădăcinile căruia şezuseră, nu mai era; iar moşneagul care trăia în căsuţa năruită murise; căsuţa fusese dărâmată şi în locul ei se înălţa acum o casă nouă, îngrijită şi respectabilă. Şi se vedea o grădiniţă pe locul unde se înălţa pe vremuri fagul.
— Nu credeam că sunt atât de bătrână, zise Margaret după o clipă
de tăcere; şi, oftând, o porni înapoi.
— Da! adeveri domnul Bell. Aceste prime schimbări ale lucrurilor familiare le deschid ochii tinerilor asupra tainei timpului; mai târziu, sentimentul acesta al misterului timpului dispare. Mie, de pildă, schimbările mi se par ceva obişnuit. Nestatornicia tuturor lucrurilor omeneşti e ceva firesc pentru mine, pe când ţie ţi se pare nouă şi apăsătoare.
— Hai să mergem s-o vedem pe micuţa Susan, zise Margaret, trăgându-l pe însoţitorul ei pe o cărare acoperită cu iarbă, care ducea într-o poieniţă umbroasă din pădure.
— Cu multă plăcere, deşi habar n-am cine e micuţa Susan. Dar am o slăbiciune pentru toate micuţele Susan, aşa, doar de dragul lor.
— Micuţa mea Susan a fost tare amărâtă când am plecat fără
să-mi iau rămas bun de la ea; de atunci mă urmăreşte gândul că
i-am pricinuit o durere pe care, dacă aş fi făcut un mic efort, aş fi putut s-o evit. Dar e departe. Sunteţi sigur că n-o să obosiţi?
