— Credeam că ştiţi. Nu m-am îndoit niciodată că aţi aflat. Fireşte, era o mare taină şi poate că n-ar fi trebuit s-o dezvălui nici acum, zise Margaret, puţin cam speriată.
— Eu n-am spus nimănui lucrul acesta, nici fratelui meu şi nici verişoarei dumitale, zise domnul Lennox pe un ton profesional sec, ascunzând oarecum un reproş.
— N-are importanţă, Margaret. Ştii că nu trăiesc printre palavragii şi flecari şi nici printre oameni care încearcă să mă tragă
de limbă; nu trebuie să-ţi fie teamă că ţi-a scăpat o taină în faţa unui bătrân sihastru ca mine. N-am să pomenesc niciodată de venirea lui în Anglia; şi nici n-o să fiu tentat s-o spun, pentru că nimeni nu mă
va întreba. Stai (se întrerupse el brusc), n-a fost la înmormântarea mamei tale?
— Era lângă mama când a murit, zise încet Margaret.
418
— Sigur! Sigur că da! M-a întrebat cineva dacă nu cumva a fost atunci şi eu am tăgăduit categoric – acum câteva săptămâni – cine să fi fost oare? Oh! îmi amintesc.
Dar nu spuse cine; şi deşi Margaret ar fi dat mult ca să afle dacă
bănuielile ei erau întemeiate şi dacă domnul Thornton fusese cel care se interesase, nu putu să-l întrebe pe domnul Bell, oricât de mult ar fi dorit s-o facă.
Câteva clipe domni tăcerea. Apoi domnul Lennox continuă
adresându-se lui Margaret:
— Întrucât domnul Bell cunoaşte acum toate împrejurările legate de nefericita dilemă a fratelui dumitale, cred că lucrul cel mai indicat ar fi să-l informez exact asupra stadiului prezent al cercetărilor privind probele pe care nădăjduiam să le aducem în favoarea sa. Aşa încât, dacă ar vrea să-mi facă cinstea să ia mâine micul dejun cu mine, vom revedea împreună numele celor care lipsesc.
— Aş vrea să aud şi eu toate amănuntele, dacă se poate. N-aţi putea veni aici? Nu îndrăznesc să vă invit pe amândoi la micul dejun, deşi sunt sigură că aţi fi bineveniţi. Dar aş vrea să aflu tot ce se poate despre Frederick, chiar dacă nu există speranţe în prezent.
— Am o întâlnire la ora unsprezece şi jumătate. Dar am să vin negreşit, dacă doreşti, răspunse domnul Lennox, cu un glas dintr-odată binevoitor, care o făcu pe Margaret să dea înapoi şi aproape să regrete că făcuse propunerea.
Domnul Bell se ridică şi începu să-şi caute pălăria, care fusese pusă în altă parte ca să se facă loc pentru ceai.
— Ei bine! zise el, nu ştiu ce are de gând domnul Lennox, dar eu m-aş duce spre casă. Am călătorit toată ziua şi drumurile încep să-şi spună cuvântul la cei şaizeci şi ceva de ani ai mei.
— Eu cred că am să mai rămân, să-mi văd fratele şi cumnata, zise domnul Lennox, nefăcând nicio mişcare să plece.
Margaret se simţi stingherită şi chiar înspăimântată la gândul de a rămâne singură cu el.. Scena din grădina de la Helstone îi era atât de vie în minte, încât nu putea crede că nu era la fel şi într-a lui.
— Nu plecaţi încă, vă rog, domnule Bell, se grăbi ea să spună.
Mi-ar plăcea s-o vedeţi pe Edith; şi aş vrea şi ca Edith să vă
cunoască. Vă rog! stărui ea, aşezând o mână uşoară dar hotărâtă pe braţul lui.
419
Domnul Bell se uită la ea şi îi văzu tulburarea zugrăvită pe faţă; şi se aşeză la loc, de parcă atingerea ei uşoară ar fi avut o forţă de neînfrânt.
— Vedeţi cum mă subjugă, domnule Lennox, vorbi el. Şi bănuiesc că aţi observat cât de fericit şi-a ales expresiile: vrea s-o „văd” pe verişoara Edith care, mi s-a spus, este o mare frumuseţe, dar are onestitatea de a schimba termenul când e vorba de mine – doamna Lennox o să mă „cunoască”. Cu alte cuvinte, nu prea are ce să „vadă”
la mine, ce zici, Margaret?
Glumea, ca să-i dea răgazul să-şi revină din uşoara tulburare pe care o observase în purtarea ei când vrusese să plece; ea îi înţelese intenţia şi îi replică pe acelaşi ton.
În vremea asta, domnul Lennox, se minuna cum de putuse fratele său, căpitanul, să-i spună că Margaret îşi pierduse frumuseţea.
Categoric, în rochia neagră atât de simplă, contrasta cu Edith, păşind săltat, cu voalul ei alb de doliu mai puţin sever, cu părul lung auriu, toată numai graţie şi strălucire. Îşi arătă gropiţele din obraji şi roşi atât cât se cuvine când îi fu prezentată domnului Bell, conştientă că trebuia să-şi păstreze faima de mare frumuseţe şi că
nu vedea de ce să nu se lase adorată şi admirată chiar şi de un bătrân cărturar universitar de care nimeni nu auzise până atunci.
Doamna Shaw şi căpitanul Lennox, fiecare în felul său, îl primiră
pe domnul Bell cu multă amabilitate şi bunăvoinţă, ceea ce îl făcu să-i îndrăgească aproape fără să-şi dea seama, mai ales văzând cât de firesc îşi lua Margaret locul de soră şi fiică în casa lor.
— Ce rău îmi pare că n-am fost acasă să vă primim, zise Edith. Şi pe tine, Henry! deşi nu cred că am fi rămas acasă special pentru tine. Dar pentru domnul Bell! pentru domnul Bell al lui Margaret…
— E greu de ştiut câte sacrificii ai fi făcut, zise cumnatul ei. Chiar şi un dineu! şi plăcerea de a purta această rochie care îţi şade atât de bine.
Edith nu îşi dădu seama dacă trebuia să se încrunte sau să
zâmbească. Dar cum nu era felul domnului Lennox de a o împinge spre prima dintre cele două alternative, continuă:
— Vrei să-mi dovedeşti cât eşti de dornică să faci sacrificii invitându-mă mâine dimineaţă, la micul dejun, pentru a mă întâlni cu domnul Bell şi, în al doilea rând, fiind atât de amabilă să-l fixezi la nouă şi jumătate în loc de zece? Am câteva scrisori şi acte pe care aş
420
vrea să le arăt domnişoarei Hale şi domnului Bell.
— Nădăjduiesc că domnul Bell se va socoti la noi ca la dânsul acasă în timpul şederii la Londra, zise căpitanul Lennox. Îmi pare rău doar că nu-i putem oferi o odaie de dormit.
