bucătăria de acolo nu mai e ca înainte, aşa că m-am gândit că dacă
vroiai să mănânci şi tu, mi-aş fi completat dejunul. Dar nu face nimic! Nu există zece bucătărese în toată Anglia care să-ţi poată
prepara ceva la iuţeală. Dacă priceperea lor şi focul cuptorului rezistă, în schimb temperamentul lor nu. Poţi să-mi oferi însă un ceai, Margaret. Şi acum, ia povesteşte, la ce te gândeai? Tocmai începuseşi să-mi spui. De la cine erau, draga mea fină, scrisorile pe care le-ai ascuns atât de grăbită?
Doar de la Dixon, răspunse Margaret, roşind toată.
— Pfui! doar atât? Cu cine crezi că am călătorit în tren?
— Nu ştiu, zise Margaret, hotărâtă să nu facă nicio presupunere.
— Rubedenia aceea a ta, nu ştiu cum să-i spun. Ce grad de rudenie e fratele vărului prin alianţă?
— Domnul Henry Lennox? întrebă Margaret.
— Da, răspunse domnul Bell. Îl cunoşteai dinainte, nu-i aşa? Ce fel de om e, Margaret?
— Îmi plăcea pe vremuri, zise Margaret, plecându-şi o clipă ochii.
Apoi îşi îndreptă privirea spre el şi urmă cu aerul ei firesc: Ştiţi, am purtat după aceea corespondenţă, în legătură cu Frederick; dar nu l-am mai văzut de aproape trei ani şi poate că s-a schimbat. Ce impresie v-a făcut?
— Nu ştiu. S-a străduit atâta să afle cine eram, în primul rând şi ce eram, în al doilea rând, încât n-am mai avut cum să descopăr cum era el; dacă nu cumva curiozitatea lui deghizată faţă de omul cu care stă de vorbă nu este un bun indiciu asupra caracterului său. Ai impresia că este un bărbat chipeş, Margaret?
— Nu! categoric nu. Dar dumneavoastră?
416
— Nici eu. Dar credeam că poate tu îl găseşti. Stă mult pe aici?
— Cred că da, atunci când e în oraş. Dar de când am venit eu, s-a aflat mai tot timpul în turneu judecătoresc. Dar – domnule Bell –
veniţi de la Oxford sau de la Milton?.
— De la Milton. Nu vezi că sunt plin de fum?
— Fireşte. Dar credeam că s-ar putea să fie efectul vechiturilor din Oxford.
— Haide, fii fată deşteaptă! La Oxford, aş fi putut să-i ţin în frâu pe toţi proprietarii şi să-mi impun punctul de vedere, cu jumătate din bătaia de cap pe care mi-a dat-o proprietarul tău din Milton, care până la urmă a triumfat. Nu vrea să preia casa până într-un an, în iunie viitor. Din fericire, domnul Thornton a găsit un chiriaş pentru casă. Dar de ce nu mă întrebi nimic de domnul Thornton, Margaret?
S-a dovedit un prieten de nădejde pentru tine, te asigur. A rezolvat mai mult de jumătate din angarale.
— Ce mai face? Şi ce face doamna Thornton? se grăbi Margaret să
întrebe, cu vocea şoptită, deşi se strădui să vorbească tare.
— Bănuiesc că bine. Am stat la ei până ce-am fost gonit de acolo de nesfârşitele sporovăieli în legătură cu măritişul surorii lui Thornton. Era prea mult chiar şi pentru Thornton, deşi e sora lui.
Mai tot timpul şedea în odaia lui. Nu mai e la vârsta când să-l preocupe lucrurile astea, nici pentru el, nici pentru alţii. Am rămas surprins când am văzut că bătrâna doamnă se lăsa târâtă de curent, molipsită de entuziasmul fiicei ei pentru flori de lămâiţă şi dantele.
Credeam că doamna Thornton era făcută dintr-un aluat mai tare.
— Ar fi în stare să afişeze orice sentiment, ca să mascheze slăbiciunile fiicei ei, zise Margaret cu glas scăzut.
— Probabil că ai dreptate. Ai studiat-o bine, nu-i aşa? Nu mi-a făcut impresia că se dă în vânt după tine, Margaret.
— Ştiu, zise Margaret. Oh, iată în sfârşit, ceaiul! exclamă ea, uşurată parcă.
Odată cu ceaiul sosi şi domnul Henry Lennox care, după un dejun întârziat, trecuse prin strada Harley, aşteptându-se, fireşte, să-i găsească acasă pe fratele şi pe cumnata sa. Margaret bănuia că este la fel de mulţumit ca şi ea de prezenţa unei a treia persoane, în această primă întâlnire după memorabila zi de la Helstone când o ceruse în căsătorie şi ea îl refuzase. La început nici nu ştiu ce să
spună şi se simţi mulţumită că trebuia să servească ceaiul, găsind 417
astfel o scuză pentru tăcerea ei; iar el avu prilejul să-şi revină.
Adevărul este că el se silise într-un fel să vină în strada Harley în seara aceasta, cu gândul de a trece odată peste stânjeneala primei întâlniri; şi dacă s-ar fi simţit stingherit chiar şi în prezenţa căpitanului Lennox şi a lui Edith, stinghereala era îndoită acum când nu mai exista şi o altă doamnă şi, în mod firesc, trebuia să i se adreseze lui Margaret în cea mai mare parte a conversaţiei. Ea îşi redobândi prima stăpânirea de sine. Începu să vorbească despre subiectul care o preocupa cel mai mult, după primele momente de sfială:
— Domnule Lennox, ţi-am rămas foarte îndatorată pentru tot ce-ai făcut în legătură cu Frederick.
— Îmi pare rău doar că nu s-a terminat cu o izbândă, răspunse el, aruncând în fugă o privire spre domnul Bell, ca să-şi dea seama cât de mult putea să vorbească în prezenţa lui.
Margaret, ca şi cum i-ar fi citit gândul, se adresă domnului Bell, atrăgându-l şi pe el în discuţie şi dând de înţeles că era la curent cu eforturile făcute pentru disculparea lui Frederick.
— Cât despre Horrocks – ultimul martor rămas – s-a dovedit tot atât de nefolositor ca şi toţi ceilalţi. Domnul Lennox a descoperit că a plecat cu vaporul în Australia abia în august trecut; numai cu două
luni înainte ca Frederick să fi venit în Anglia şi să ne dea numele…
— Frederick în Anglia? Nu mi-ai spus niciodată asta? exclamă
domnul Bell, surprins.
