— Cu mătuşa mea, răspunse Margaret, întorcându-se spre doamna Shaw.
— Nepoata mea va sta la mine, în strada Harley. E aproape ca o fiică pentru mine, zise doamna Shaw, privind cu drag la Margaret; şi sunt bucuroasă să-mi exprim toată recunoştinţa pentru bunăvoinţa pe care i-aţi arătat-o. Dacă veţi trece, împreună cu soţul dumneavoastră, prin Londra, ginerele meu şi fiica mea, căpitanul şi doamna Lennox, vor căuta alături de mine să facă tot ce le stă în putinţă pentru a vă arăta toată consideraţia.
Doamna Thornton se gândi că Margaret nu-şi prea dăduse osteneala s-o lămurească pe mătuşa ei asupra gradului de rudenie dintre domnul şi doamna Thornton, pe care distinsa doamnă se oferea să-i patroneze; aşa încât îi răspunse scurt:
— Soţul meu e mort. Domnul Thornton este fiul meu. Iar eu nu mă duc niciodată la Londra, aşa încât nu voi putea da curs amabilei dumneavoastră invitaţii.
În clipa aceea domnul Thornton intră în încăpere; tocmai se întorsese de la Oxford. Haina sa cernită lămurea motivul călătoriei sale acolo.
— John, spuse mama lui, aceasta este doamna Shaw, mătuşa domnişoarei Hale. Domnişoara Hale ne-a făcut o vizită, din păcate doar pentru a-şi lua rămas bun.
— Pleci, aşadar? întrebă el cu glas scăzut.
— Da, zise Margaret. Plecăm mâine.
— Ginerele meu soseşte astă-seară ca să ne însoţească, adăugă
doamna Shaw.
Domnul Thornton se răsuci în loc. Nu se aşezase şi acum părea să
cerceteze ceva pe masă, de parcă ar fi descoperit o scrisoare nedesfăcută, uitând astfel de cei ce se aflau de faţă. Păru că nu-şi dă
seama nici când se ridicară să plece. Făcu, totuşi, câţiva paşi ca s-o conducă pe doamna Shaw până la trăsură. Când trăsura trase la 409
scară, se pomeni alături de Margaret în pragul uşii şi amintirea acelei zile a răzmeriţei îi copleşi pe amândoi. Pentru el, amintirea aceasta fu urmată de cuvintele din ziua următoare; de mărturisirea ei pătimaşă că nu exista un singur om în toată mulţimea aceea violentă şi desperată pentru care n-ar fi făcut tot atâta ca pentru el.
Amintindu-şi de vorbele ei ironice, fruntea i se încruntă, deşi inima îi bătea tare, copleşită de dragoste şi dor.
„Nu!” îşi zise el, „am încercat o dată şi am pierdut tot. Las-o să
plece – cu inima ei de piatră şi cu frumuseţea ei – cât de ţeapănă şi de aprigă îi este înfăţişarea acum, cu toată drăgălăşenia trăsăturilor!
I-e teamă că am să-i spun ceva care s-o silească să-mi răspundă cu asprime. Las-o să plece! Oricât de frumoasă şi de bogată ar fi, va fi greu să găsească o inimă mai credincioasă ca a mea. Să plece!”
Niciun regret şi nicio emoţie în glasul lui când îşi luă rămas bun; strânse cu calm şi fermitate mâna ce i se întinse şi îi dădu drumul nepăsător, ca şi cum ar fi fost o floare veştejită. Dar nimeni dintr-ai casei nu-l mai văzu pe domnul Thornton în ziua aceea. Era extrem de ocupat; cel puţin aşa spunea el.
Margaret se simţi atât de sfârşită după toate aceste vizite, încât se văzu nevoită să rabde atenţia grijulie, alintările şi suspinele de „nu ţi-am spus eu?” din partea mătuşii. După părerea lui Dixon, arăta tot atât de rău ca în ziua când auzise de moartea tatălui; ţinu sfat împreună cu doamna Shaw dacă n-ar fi mai bine să amâne călătoria de a doua zi. Dar când mătuşa ei îi propuse lui Margaret, e drept fără
prea multă tragere de inimă, să amâne cu câteva zile călătoria, aceasta păru să se înfioare de o mare suferinţă şi zise:
— Oh! mai bine să plecăm. Nu mai am răbdare să stau aici. Nu-mi face bine. Vreau să uit.
Aşa încât pregătirile îşi urmară cursul; apoi sosi şi căpitanul Lennox, aducând veşti despre Edith şi băieţaş; şi Margaret putu să-şi dea seama că discuţia indiferentă, nepăsătoare a unui om care, deşi binevoitor, nu îşi arăta însă prea mult afecţiunea şi simpatia, îi făcea bine. Se smulse din toropeală; şi cam în vremea când socoti că
putea să vină Higgins, izbuti să iasă neobservată din salon, ducându-se să aştepte la ea în odaie, vizita lui.
— Eh! făcu Higgins când se văzu în faţa ei, nici nu pot să cred că
s-a prăpădit bătrânu’ domn! Să cad jos şi mai multe nu, când am aflat. „Domnu’ Hale?” am zis; „pastorul?” „Da”, mi-au zis. „Atunci”, 410
am zis eu, „s-a dus ăl mai bun om de-a trăit pe pământ, orice s-ar zice!” Şi am venit să te văd şi să-ţi spun cât de rău îmi pare, da’
muierile de la bucătărie n-au vrut să-ţi spună că am venit. Au zis că
erai bolnavă – şi zău că nu mai arăţi ca ’nainte. Şi o să fii o cucoană
mare acolo, la Londra, nu-i aşa?
— Nu chiar o cucoană mare, zise Margaret, aproape zâmbind.
— Ei şi zicea Thornton – acu vreo două zile, zice el: „Higgins, ai văzut-o pe domnişoara Hale?” „Nu”, zic eu; „e o grămadă de muieri acolo care nu mă lasă s-ajung la ea. Da’ pot s-aştept, dacă e bolnavă.
Ne cunoaştem destul de bine; şi n-o să creadă că nu-mi pare rău de moartea domnului bătrân, numai fiin’că nu pot să ajung la ea ca să-i spun asta.” Şi el zice: „N-o să ai prea mult timp ca să încerci s-o vezi, prietene. N-o să mai stea mult pe la noi, chiar dacă ar vrea. Are neamuri în lumea bună şi au venit s-o ia de aici; şi n-o s-o mai vedem.” „Domnule”, zic eu, „dacă n-o văd înainte de-a pleca, am să
caut să mă duc la Londra de Rusalii, asta am să fac. N-o să mă
împiedice rubedeniile alea ale ei să-mi iau rămas bun de la ea.” Da’
binecuvântată să fii, ştiam eu c-ai să vii. Numa’ ca să-i cânt în strună patronului, l-am lăsat să creează că ai să pleci din Milton fără
să mă vezi.
— Ai dreptate, zise Margaret. M-ai judecat bine. Şi sunt încredinţată că n-ai să mă uiţi. Şi chiar dacă toţi oamenii din Milton mă vor uita, sunt sigură că dumneata ai să-ţi aduci aminte de mine; şi de tata. Ştii cât de bun şi de blând era. Ascultă, Higgins, iată
Biblia lui. Am păstrat-o pentru dumneata. Mă despart greu de ea; dar ştiu că i-ar fi plăcut să ţi-o dăruiască. Sunt sigură că o să ai grijă
de ea şi o să citeşti ce scrie în ea, de dragul lui.
