DOAMNA SHAW privea Miltonul cu o aversiune atât de mare, pe cât era în stare o femeie cu o fire blândă ca a ei. Oraşul era zgomotos, plin de fum, oamenii sărmani pe care îi întâlnea pe stradă erau murdari, iar femeile bogate erau îmbrăcate prea ostentativ şi niciun bărbat întâlnit, de condiţie bună sau umilă, nu avea haine care să
stea bine pe el. Era încredinţată că Margaret nu-şi va putea recâştiga puterea atâta vreme cât va rămâne în Milton; ea însăşi se temea de una din vechile ei crize de nervi. Margaret trebuia să se întoarcă cu ea şi încă degrabă. Aceasta a fost, dacă nu chiar şirul vorbelor ei, în orice caz spiritul stăruinţelor depuse pe lângă
Margaret, până ce aceasta din urmă, slăbită, obosită şi deznădăjduită cum era, îi făcu pe plac, făgăduind în silă că, după ce va trece ziua de miercuri, va fi gata s-o însoţească pe mătuşa ei din nou la Londra, lăsând-o pe Dixon să se ocupe de toate problemele legate de plata facturilor, lichidarea mobilei şi închiderea casei.
Înainte de miercuri – miercurea aceea cernită, când domnul Hale urma să fie înmormântat departe de oricare din casele pe care le cunoscuse în viaţa sa şi departe de soţia care zăcea singură printre străini (aceasta fiind marea durere a lui Margaret, căci gândea că
dacă nu s-ar fi lăsat copleşită de apatie în primele zile de tristeţe, ar fi putut rândui altfel lucrurile) – înainte de miercurea aceea, Margaret primi o scrisoare de la domnul Bell.
„Draga mea Margaret,
Aveam de gând să mă întorc joi la Milton, dar din păcate era tocmai una din rarele ocazii când membrii asociaţiei noastre sunt chemaţi să-şi facă datoria, aşa încât nu pot să lipsesc. Căpitanul 403
Lennox şi domnul Thornton sunt şi ei aici. Primul pare un bărbat isteţ, bine intenţionat; s-a oferit să plece la Milton şi să te ajute să
găseşti testamentul; sunt sigur că nici nu există, căci altfel l-ai fi găsit până acum, dacă mi-ai fi urmat instrucţiunile. Apoi căpitanul a declarat că trebuie să vă ducă pe tine şi pe soacra lui acasă; şi, în situaţia în care se află soţia lui, nu văd cum ar putea s-o lase singură mai mult decât până vineri. În orice caz, Dixon a voastră e tare devotată; şi ar putea să aibă grijă de ea şi de tine, până sosesc. Am să apelez la avocatul meu din Milton, în cazul când nu există testament; căci teamă mi-e că isteţul căpitan nu se prea pricepe în afaceri. În orice caz, are nişte mustăţi splendide.
Ştii că lucrurile vor fi vândute, aşa că alegeţi-le pe acelea pe care vrei să le păstrezi. Sau, ai să trimiţi o listă după aceea. Şi acum, încă două lucruri şi am isprăvit. Cred că ştii, sau dacă nu, bietul taică-tău ştia, că ţie îţi rămân banii şi bunurile mele când am să
mor. Nu că aş avea de gând să mor curând; dar spun asta doar ca să explic cele ce urmează. Cei din familia Lennox par să ţină foarte mult la tine acum; şi poate că vor continua să ţină; sau poate că
nu. Aşa că este mai bine să începi printr-o înţelegere clară potrivit căreia urmează să le plăteşti două sute cincizeci de lire pe an, atâta timp cât tu şi ei socotiţi că e plăcut să staţi împreună.
(Aceasta, fireşte, o include şi pe Dixon; vezi să nu te laşi amăgită
ca să plăteşti în plus şi pentru ea.) În felul acesta n-ai să fii azvârlită la voia întâmplării, dacă într-o bună zi căpitanul va dori să aibă casa numai pentru ai lui, ci vei putea să te duci, împreună
cu cele două sute şi cincizeci de lire, în altă parte; dacă, fireşte, nu te voi fi chemat eu mai întâi să stai cu mine. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi Dixon şi cheltuielile personale şi dulciurile (toate fetele tinere mănâncă dulciuri, până când, cu vârsta, le vine mintea la cap), am să mă consult cu un cunoscut al meu, ca să
văd cât îţi va reveni de la tatăl tău, înainte de a fixa suma. Şi acum, Margaret, ţi-ai pierdut răbdarea înainte de a citi până aici şi te-ai întrebat cu ce drept acest bătrân îţi aranjează treburile cu atâta cavalerism? Sunt încredinţat că-i aşa. Ei bine, bătrânul are un drept. A ţinut la tatăl tău treizeci şi cinci de ani; a stat alăturea de el când s-a însurat; i-a închis ochii în ceasul morţii. În plus, este naşul tău; şi întrucât nu prea te poate ajuta din punct de vedere spiritual, simţind în sinea lui că-i eşti superioară în 404
această privinţă, e bucuros să-ţi dea un mic sprijin înzestrându-te din punct de vedere material. Şi cum bătrânul acesta nu are nicio rudă pe lume – „cine-l va plânge pe Adam Bell?” – şi cum doreşte acest lucru din toată inima, Margaret Hale nu este fata care să-i spună nu. Scrie-mi cu poşta următoare, cel puţin două rânduri, ca să-mi dai răspunsul. Dar fără mulţumiri. ”
Margaret luă un toc şi scrise cu mâna tremurătoare: „Margaret Hale nu este fata care să-i spună nu.” În starea ei de slăbiciune nu putu găsi altceva, simţindu-se totuşi tare necăjită că folosise aceleaşi cuvinte. Dar era atât de epuizată chiar şi de acest mic efort, încât dacă s-ar fi gândit la altă formulă de acceptare, nu s-ar fi putut aşeza să scrie nici măcar o silabă. Apoi se întinse din nou şi încercă
să nu se mai gândească la nimic.
— Scumpa mea copilă! Scrisoarea asta te-a necăjit sau te-a tulburat?
— Nu! răspunse Margaret cu glas slab. Am să mă simt mai bine după ce va trece ziua de mâine.
— Sunt sigură, draga mea, că nu te vei simţi mai bine până când n-am să te scot din atmosfera asta oribilă. Cum ai putut-o suporta în toţi aceşti doi ani, nu pot să-mi închipui.
— Unde puteam să mă duc? Nu-i puteam lăsa pe tata şi pe mama.
— Ei hai, nu te mai necăji, draga mea. Pot spune că totul a fost spre binele tău, numai că nu pot să-mi închipui cum trăiai. Soţia valetului nostru locuieşte într-o casă mai bună ca aceasta.
— Câteodată e foarte frumos – vara; acum nu poţi să-ţi dai seama.
Am fost foarte fericită aici, încheie Margaret închizând ochii, în semn că voia să pună capăt conversaţiei.
În casă era acum foarte plăcut, dacă te gândeai cum fusese mai înainte. Serile erau reci şi sub îndrumarea doamnei Shaw, focul fusese aprins în toate odăile de culcare. O răsfăţa pe Margaret în fel şi chip, cumpărându-i toate bunătăţile ori podoabele în care ea însăşi ar fi găsit plăcere şi alinare. Dar Margaret rămânea nepăsătoare la toate acestea; sau, dacă îi atrăgeau atenţia, erau doar pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de mătuşa ei, care se străduia atât de mult să-i facă pe plac. Nu avea astâmpăr, deşi era atât de slăbită. Toată ziua încercă să nu se gândească la ceremonia care se desfăşura la Oxford, rătăcind dintr-o odaie într-alta, punând 405
fără vlagă deoparte lucrurile pe care dorea să le păstreze. Dixon păşea în urma ei, la îndemnul doamnei Shaw, ca şi cum îi aştepta poruncile, dar urmărind de fapt s-o convingă să se odihnească cât mai curând cu putinţă.
— Cărţile acestea, Dixon, am să le păstrez. Pe toate celelalte, te rog să le trimiţi domnului Bell. Am credinţa că le va preţui atât pentru conţinutul lor, cât şi datorită faptului că i-au aparţinut tatii.
Pe asta – pe asta aş vrea s-o duci domnului Thornton, după plecarea mea. Stai; am să-i scriu un bilet.
Şi se aşeză în grabă, ca să nu se răzgândească şi scrise:
„Stimate domn,
Cartea aceasta sunt încredinţată că o vei preţui de dragul tatălui meu, căruia i-a aparţinut.
A dumitale,
Margaret Hale.”
Se ridică şi o porni din nou prin casă, mişcând obiectele cunoscute încă din copilărie, şovăind să se despartă de ele – oricât de demodate, uzate şi ponosite ar fi părut. Dar numai era în stare să
vorbească; aşa că Dixon se duse şi îi raportă doamnei Shaw că „se îndoia că domnişoara Hale auzea vreo vorbă din ce-i spunea, deşi îi vorbea tot timpul pentru a-i distrage atenţia”. Dar, după ce stătu toată ziua în picioare, seara se simţi de-a dreptul stoarsă de puteri, iar noaptea dormi cum nu mai dormise de când auzise de moartea domnului Hale.
A doua zi, la gustarea de dimineaţă, îşi exprimă dorinţa de a se duce să-şi la rămas bun de la vreo doi prieteni. Doamna Shaw se opuse:
— Nu pot să cred, draga mea, că ai aici prieteni cu care să fii atât de apropiată încât să le faci o vizită atât de curând; chiar înainte de a te fi dus la biserică.
— Dar astăzi e singura mea zi; dacă după-amiază vine căpitanul Lennox şi trebuie – dacă trebuie neapărat să plec mâine…
