„Cred că multe femei au făcut aceeaşi jalnică greşeală ca şi mine şi şi-au dat seama prea târziu că au greşit. Şi cu câtă mândrie şi impertinenţă i-am vorbit în ziua aceea! Numai că atunci nu ştiam. A pus stăpânire pe mine puţin câte puţin şi nu ştiu când a început.
Acum o să caut să mă controlez. O să-mi fie greu să mă port cu el la fel ca înainte, împovărată de conştiinţa nenorocită a acestui fapt; dar am să fiu foarte calmă şi foarte liniştită şi am să vorbesc puţin. De fapt, poate că n-am să-l mai văd; e limpede că ne evită. Asta ar fi mai rău ca orice. Şi totuşi, nu e de mirare că mă ocoleşte, dacă îşi închipuie asemenea lucruri despre mine.”
Ieşi din casă şi se îndreptă în grabă spre câmpie, nădăjduind că o să îşi înăbuşe gândurile dacă o să umble repede.
La întoarcere, chiar în prag, apăru tatăl ei.
— Bravo! spuse el. Ai fost la doamna Boucher. Tocmai mă
gândeam să mă duc înainte de masă pe acolo, dacă mai am timp.
— Nu, tată; n-am fost, spuse Margaret înroşindu-se. Nici nu m-am gândit la ea. Dar mă voi duce imediat după masă; o s-o vizitez cât timp dumneata o să aţipeşti puţin.
Şi îşi ţinu făgăduiala. Doamna Boucher era foarte bolnavă; bolnavă cu adevărat – nu doar suferindă. Venise o vecină, aceeaşi femeie cumsecade şi simţitoare care stătuse cu ea şi cu o zi înainte şi părea să se ocupe de tot. Câţiva dintre copilaşi fuseseră luaţi de alţi vecini. Mary Higgins sosise pe la ora mesei şi îi luase pe cei trei mai mici; iar Nicholas se grăbise să cheme doctorul. Acesta nu venise încă; doamna Boucher era pe moarte şi nu puteai face nimic decât 359
să aştepţi. Margaret îşi zise că ar putea face între timp să se ducă pe la Higgins, ca să afle ce se mai întâmplase. Poate că ar putea afla dacă izbutise să vorbească cu domnul Thornton.
Îl găsi pe Nicholas ocupat, învârtind pe bufet o monedă, ca un titirez, spre bucuria celor trei copii, care se agăţau fără teamă de el.
Când banul se învârtea mai mult timp, Higgins zâmbea la fel ca şi copiii; şi Margaret se gândi că bucuria şi interesul lui erau un semn bun. Când banul se opri, „micuţu’ Johnnie” începu să plângă.
— Hai la mine, spuse Margaret, luându-l de pe bufet şi rămânând cu el în braţe; îi puse apoi ceasul la ureche, întrebându-l pe Nicholas dacă l-a văzut pe domnul Thornton.
Pe loc, întreaga expresie de pe chipul lui se schimbă.
— Da! spuse el. L-am văzut şi l-am auzit până mi s-a făcut lehamite.
— Vasăzică te-a refuzat? întrebă Margaret cu părere de rău.
— Sigur. Am ştiut tot timpu’ c-o s-o facă. N-are niciun rost să te aştepţi la milă de la patron. Dumneata nu eşti de pe-aici, aşa că n-ai de un să ştii cum se poartă ei; da’ eu ştiam.
— Îmi pare rău că te-am rugat să te duci la el. S-a înfuriat? Nu ţi-a vorbit totuşi ca Hamper, nu-i aşa?
— N-a fost prea binevoitor! o lămuri Nicholas, învârtind din nou banul, de parcă i-ar fi plăcut şi lui, nu numai copiilor. Nu-ţi face griji, că nu-i mai rău ca înainte. Mâine o pornesc unde-oi vedea cu ochii. I-am zis şi eu vreo câteva. I-am zis că n-am o părere aşa de bună despre el, ca să mai vin şi a doua oară nechemat; da’ că m-ai sfătuit dumneata să mă duc şi îţi eram îndatorat.
— I-ai spus că te-am trimis eu?
— Nu mai ştiu dacă am pomenit vreun nume. Nu cred. I-am zis că
o femeie care-mi voia binele m-a sfătuit să vin să văd dacă mai e ceva bun în inima lui.
— Iar el…? întrebă Margaret.
— A zis să-ţi spun să-ţi vezi de treabă… Ei da, copii, acum s-a învârtit cel mai mult… Şi astea încă-s vorbe frumoase faţă de ce mi-a zis mie. Da’ nu-ţi face griji. Am ajuns iar de unde am plecat; şi mai degrabă o să sparg pietre pe drum decât să-i las pe plozii ăştia să
moară de foame.
Mititelul de Johnnie începuse să se zbată prea tare în braţele ei şi Margaret îl puse înapoi pe bufet.
360
— Îmi pare rău că te-am rugat să te duci la domnul Thornton.
Nu-mi place cum s-a purtat.
În spatele ei se auzi un zgomot uşor. Şi ea şi Nicholas se întoarseră în aceeaşi clipă şi îl văzură pe domnul Thornton, cu o expresie de surpriză neplăcută pe chip. Ascultând de un impuls de moment, Margaret trecu pe lângă el fără un cuvânt, înclinându-se adânc ca să-şi ascundă paloarea. El îi răspunse printr-o plecăciune tot atât de adâncă şi închise apoi uşa după ea. Şi cum se îndrepta spre locuinţa doamnei Boucher, Margaret auzi uşa izbindu-se şi parcă o lovi drept în inimă. Domnul Thornton se simţi şi el necăjit că
o găsise acolo. Putea să aibă şi inimă bună – „ceva bun în inimă”, cum spusese Nicholas Higgins; dar era mândru că nimeni n-o ştia; era un simţământ numai al lui, şi căuta să-l ferească de orice ochi străin. Dar dacă se temea să arate că are o inimă simţitoare, ar fi vrut în aceeaşi măsură ca oamenii să-i recunoască corectitudinea; şi simţea că fusese nedrept purtându-se dispreţuitor cu cineva care aşteptase, plin de răbdare, cinci ore ca să-i poată vorbi.
Că omul îi vorbise obraznic, n-avea nicio importanţă pentru domnul Thornton. Mai curând îl aprecia pentru asta; şi era conştient că şi el fusese nestăpânit în acel moment – aşa că erau chit. Dar nu-i ieşea din cap că omul îl aşteptase cinci ore. În ceea ce îl privea, nu îşi putea îngădui să piardă cinci ore; dar timp de o oră –
timp de două ore, îşi puse la treabă şi mintea şi picioarele – şi adună
destule dovezi că Higgins spusese adevărul; află şi ce fel de om era şi cum trăia. La început nu vrusese să creadă, dar acum era convins că
tot ceea ce spusese Higgins era adevărat. Şi această convingere, ca printr-un miracol, îşi făcu loc şi ajunse până în inima lui, până în ungherul unde se ascundeau simţămintele lui bune. Răbdarea omului, generozitatea simplă a motivelor lui (căci aflase despre ceartă dintre Boucher şi Higgins), îl făcură să uite cu totul glasul dreptăţii, urmând doar şoapta inimii. Venise să-i spună lui Higgins că îi dă de lucru; dar prezenţa lui Margaret îl supărase mai tare decât ultimele ei cuvinte; căci înţelesese atunci că ea era femeia care îl îndemnase pe Higgins să vină la el; şi n-ar fi vrut să admită că
vreun gând în legătură cu ea îi determinase acţiunile, pe care le făcea doar fiindcă erau drepte.
— Vasăzică, dumneaei te-a trimis la mine? întrebă el indignat. Ai fi putut să-mi spui cine este.
361
— Şi atunci, poate c-aţi fi vorbit mai frumos despre ea; că mama dumneavoastră zic că v-a învăţat bine ca să nu spuneţi că femeia-i cauza tuturor relelor.
— Şi nu mă îndoiesc că i-ai spus toate acestea domnişoarei Hale.
— Fireşte că i-am spus. Cel puţin, aşa cred. I-am zis să nu se mai amestece în treburile ’mneavoastră.
