— Nu, spuse Margaret; nu i-am putut spune totul deodată.
— Trebuie să afle, din pricina anchetei. Uite! Îşi vine în fire; să-i spui eu? Sau poate mai bine tatăl dumitale?
— Nu; dumneata, spune-i dumneata, o rugă Margaret.
Aşteptară în tăcere până când doamna Boucher îşi reveni complet. Apoi vecina se aşeză pe podea şi îi luă capul în poală.
— Vecină dragă, spuse, bărbatul ţi-a murit. Ştii cum?
— Înecat, vorbi slab doamna Boucher şi pentru prima oară se porni să plângă, căci îi era tare greu să i se scormonească durerea.
— A fost găsit înecat. Se întorcea acasă, fără nici ô nădejde pe lumea asta. S-a gândit că Dumnezeu nu poate să fie mai neîndurător ca oamenii; poate nu atât de neîndurător; poate că e blând ca o mamă; poate chiar mai blând. Nu zic c-a făcut bine, da’
nu zic c-a făcut rău. Tot ce zic e să dea Domnu’ ca niciunul dintr-ai mei să n-ajungă vreodată aşa de necăjit ca el, că poate-ar face ce-a făcut el.
— M-a lăsat singură cu toţi copiii ăştia! gemu văduva, mai puţin îndurerată de felul cum îi murise bărbatul decât se aştepta Margaret; dar aşa era firea ei neajutorată, să simtă pierderea mai ales în măsura în care îi dăuna ei şi copiilor.
— Nu, singură, spuse domnul Hale cu glas solemn. Cine e de partea dumitale? Cine te va susţine?
Văduva deschise ochii mari şi îl privi, căci nu-i băgase de seamă
până atunci prezenţa.
— Cine a făgăduit că va fi ca un tată pentru cei fără tată? urmă el.
— Da am şase copii, domnule şi ăl mare n-are încă opt ani. Nu mă-ndoiesc de puterea lui, domnule – doar că-i nevoie de tare multă
credinţă; şi începu iarăşi să plângă.
— Mâine o să-şi mai revină şi o să puteţi sta de vorbă cu ea, domnule, spuse vecina. Cea mai mare mângâiere ar fi acum un copil la sân. Îmi pare rău că l-au luat pe ăl mic!
332
— Mă duc să-l aduc eu, se oferi Margaret.
Şi în câteva clipe se şi întoarse, cu Johnny în braţe; era mânjit pe faţă cu mâncare, iar în mâini avea o mulţime de comori: scoici, zorzoane de sticlă şi capul unei figurine de ipsos. Îl puse în braţele mamei sale.
— Gata! spuse vecina. Ei, acum eu zic să plecaţi. Or să plângă şi or să se mângâie unu’ pe altu’, aşa cum doar un copil ştie s-o facă.
Eu mai rămân cât e nevoie şi, dacă o să veniţi mâine, o să puteţi vorbi cu ea ca lumea, că acum nu e în stare.
Mergând domol cu tatăl ei pe stradă, Margaret se opri când ajunse în faţa uşii închise a locuinţei lui Higgins.
— Intrăm? îl întrebă ea. Ştii, mă gândeam şi la el.
Bătură la uşă. Niciun răspuns; aşa că încercară uşa. Era încuiată, dar li se păru că-l aud mişcându-se înăuntru.
— Nicholas! strigă Margaret.
Nu primi niciun răspuns şi poate că ar fi plecat, crezând că nu e nimeni în casă, dacă nu ar fi auzit un zgomot, de parcă ar fi căzut o carte.
— Nicholas! repetă Margaret. Noi suntem. Nu ne laşi să intrăm?
— Nu, răspunse el. Când am încuiat uşa, am arătat ce cred despre vorbe. Lăsaţi-mă măcar azi în pace.
Domnul Hale era gata să-i mai ceară o dată să descuie uşa, când Margaret îi puse degetul pe buze, spunând:
— Nu mă mir că vrea să rămână singur. Şi eu tânjesc de multe ori să fiu singură. Pare să fie unica binefacere după o astfel de zi.
333
CAPITOLUL XXXVII
CU OCHII ÎNDREPTAŢI SPRE SUD
„O greblă! o sapă! o cazma!
Un târnăcop sau un topor!
O seceră, o coasă, orice-ai vrea
Un îmblăciu şi găseşti uşor
O mână gata să muncească
Cu o unealtă potrivită,
Cu o aprigă îndemânare,
