— Am stabilit cu Watson – cel care a lucrat la împachetat în depozit şi a intrat apoi în poliţie – să vină pe la patru. Tocmai m-am întâlnit cu un domn din Liverpool, care vrea să stăm de vorbă înainte de a pleca din oraş. Când vine Watson, ai grijă să-i dai acest bilet.
Biletul conţinea următoarele:
„Nu va avea loc nicio anchetă. Mărturia medicilor nu o justifică.
Nu lua alte măsuri. Nu m-am consultat cu medicul legist; dar îmi asum toată răspunderea.”
„Foarte bine” gândi Watson, „asta mă scuteşte de o treabă
neplăcută. Niciunul dintre martori nu părea prea sigur de ceva, în afara tinerei doamne şi ea s-a exprimat destul de clar şi limpede.
Însoţitorul de tren a văzut o încăierare; dar, când şi-a dat seama că
s-ar putea să fie citat ca martor, n-a mai fost sigur de nimic – poate că nici n-a fost încăierare, ci doar o glumă şi Leonards poate că a sărit singur de pe peron. Iar Jennings, vânzătorul de la băcănie – ei bine, omul părea destul de sigur de ce spunea, dar mă îndoiesc că
l-aş mai putea convinge să depună sub jurământ, după ce-a aflat că
domnişoara Hale a tăgăduit categoric. Ar fi fost o treabă neplăcută şi nu m-aş fi ales până la urmă cu mare lucru. Şi-acum, trebuie să mă
duc să-i anunţ că nu vor mai fi citaţi. Aşa că în seara aceea se prezentă din nou la locuinţa domnului Hale. Tatăl ei şi cu Dixon încercaseră s-o convingă să se ducă la culcare; dar niciunul dintre ei nu cunoştea motivul pentru care se încăpăţâna să rămână trează.
Dixon aflase ceva – dar numai o parte. Margaret n-ar fi spus nimănui ce declarase şi nici n-ar fi dezvăluit urmarea fatală a căzăturii lui Leonards de pe peron. Astfel încât Dixon, deşi curioasă, o îndemna plină de devotament să se odihnească, lucru de care era limpede că avea mare nevoie, aşa cum zăcea pe sofa. Nu vorbea decât atunci când cineva i se adresa direct; se străduia să-i zâmbească tatălui ei, ca răspuns la privirile lui îngrijorate şi la întrebările pline de blândeţe; dar, în loc de zâmbet, buzele lăsau să-i 313
scape doar un suspin. Domnul Hale arăta atât de jalnic şi de tulburat, încât, în cele din urmă, ea acceptă să se retragă în camera ei şi să se culce. Ajunsese să creadă că inspectorul nu va mai veni în seara aceea, căci trecuse de nouă.
Se duse lângă tatăl ei şi se sprijini de spătarul scaunului.
— Te culci şi dumneata curând, nu-i aşa, tată? N-aş vrea să te las singur!
Nu-i auzi răspunsul, căci cuvintele se pierduseră într-un sunet slab, dar care o umplu de spaimă, răsunându-i cu putere în creier; sunase clopoţelul de la intrare.
Îşi sărută tatăl şi se furişă pe scări în jos, cu o iuţeală de care n-ar fi crezut-o nimeni în stare, văzând-o doar cu o clipă mai devreme. O
dădu pe Dixon deoparte.
— Nu-i nevoie să vii; deschid eu. Sunt sigură că e el – şi pot –
trebuie să mă descurc singură.
— Cum doreşti, domnişoară! spuse Dixon ţâfnoasă; dar, după o clipă, adăugă: Numai că nu eşti în stare. Pari mai mult moartă decât vie.
— Aşa crezi? spuse Margaret, răsucindu-se pe călcâie şi lăsând-o să-i vadă focul ciudat din ochi şi obrajii îmbujoraţi, în ciuda buzelor palide şi uscate.
Îi deschise inspectorului şi îl pofti în birou. Aşeză sfeşnicul pe masă şi potrivi cu grijă mucul lumânării; apoi se întoarse spre el.
— Aţi întârziat! spuse. Ei bine? întrebă, ţinându-şi respiraţia în aşteptarea răspunsului.
— Îmi pare rău că v-am deranjat fără rost, domnişoară; pentru că, până la urmă, s-a renunţat la anchetă. Aş fi venit mai devreme, dar am avut puţină treabă de făcut şi nişte oameni de văzut.
— Înseamnă că s-a sfârşit, spuse Margaret. Nu va mai avea loc nicio anchetă.
— Cred că mai am la mine biletul de la domnul Thornton, spuse inspectorul, scotocind în portvizit.
— De la domnul Thornton! exclamă Margaret.
— Da! e judecător de pace – ah! Iată-l.
Margaret nu izbutea să vadă ce scria în bilet – deşi se afla lângă
lumânare. Cuvintele îi jucau înaintea ochilor. Dar îl ţinea în mână şi părea să-l cerceteze cu atenţie.
— Ştiţi, domnişoară, asta îmi ia o mare greutate de pe suflet; 314
fiindcă dovezile erau prea puţin sigure, nu ştiam nici dacă omul a fost într-adevăr lovit, încât dacă se mai punea şi o problemă de identificare, cazul s-ar fi complicat atât de mult, după cum i-am spus şi domnului Thornton.
— Domnul Thornton! repetă Margaret.
— L-am întâlnit azi-dimineaţă, tocmai când ieşea de la dumneavoastră şi, cum suntem prieteni şi dânsul este magistratul care l-a văzut pe Leonards noaptea trecută, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus de greutăţile mele.
Margaret suspină adânc. Nu dorea să mai afle nimic; se temea şi de ceea ce auzise şi de ceea ce ar mai putea să audă. Ar fi vrut ca vizitatorul să plece. Făcu un efort să vorbească:
— Mulţumesc că aţi venit. E foarte târziu. Cred că a trecut de zece. Oh! poftim biletul! urmă ea, înţelegând brusc semnificaţia mâinii lui întinse. Şi, în timp ce inspectorul se pregătea să-l pună la loc, adăugă: Cred că scrisul e cam neciteţ. N-am putut înţelege ce scrie; vreţi să mi-l citiţi?
Aşa că inspectorul i-l citi cu voce tare.
— Mulţumesc. I-aţi spus domnului Thornton că nu eram acolo?
— Oh, bineînţeles, domnişoară. Regret că am acţionat conform unor informaţii ce s-au dovedit apoi greşite. La început, tânărul vânzător s-a arătat foarte sigur; iar acum spune că s-a îndoit tot timpul şi că nădăjduieşte să nu vă fi supărat atât de tare, încât să vă
