Abia făcuse câţiva paşi pe stradă, când un omnibus se opri chiar lângă el şi un om coborî şi se apropie, salutându-l. Era inspectorul de poliţie.
Domnul Thornton era cel care îi obţinuse un post în cadrul poliţiei şi auzise apoi, din când în când, de progresele protejatului său; dar nu se întâlniseră prea des, astfel încât la început nu-l recunoscu.
— Mă numesc Watson – George Watson, domnule, cel pe care l-aţi…
— A, da! Îmi amintesc. Aud că te descurci grozav.
— Da, domnule. Trebuie să vă mulţumesc, domnule. Dar acum am o problemă pentru care am îndrăznit să vă opresc. Cred că
dumneavoastră aţi fost judecătorul de pace care aţi venit să-i luaţi o declaraţie bietului om ce a murit noaptea trecută la infirmerie.
— Da, răspunse domnul Thornton. Am fost acolo şi am auzit nişte vorbe fără şir, despre care grefierul, zicea că nu erau bune de nimic.
Mă tem că nu e vorba, decât de un beţiv, deşi e neîndoielnic că a murit din cauza unei izbituri. Una dintre slujnicele mamei, era logodită cu el, după câte am aflat şi e tare necăjită, sărmana. Şi ce voiai să-mi spui?
— Păi domnule, moartea lui e în mod ciudat legată de cineva care locuieşte în casa de unde tocmai aţi ieşit; casa unui oarecare domn Hale.
310
— Da! spuse domnul Thornton, întorcându-se brusc şi privindu-l pe inspector drept în faţă cu interes. Cum anume?
— Să vedeţi; domnule, se pare că am destule dovezi care îl inculpă
pe domnul ce o însoţea pe domnişoara Hale în seara aceea, în gara din Outwood, ca fiind omul care l-a lovit sau l-a împins pe Leonards de pe peron, pricinuindu-i astfel moartea. Dar domnişoara Hale tăgăduieşte că ar fi fost atunci acolo.
— Domnişoara Hale tăgăduieşte că a fost acolo! repetă domnul Thornton, pe un ton schimbat. Spune-mi, despre ce seară e vorba?
Şi la ce oră?
— Pe la ora şase, în seara zilei de joi, douăzeci şi şase ale lunii.
Timp de câteva minute merseră în tăcere unul lângă altul.
Inspectorul vorbi primul:
— Vedeţi, domnule, e posibil să se facă o anchetă; şi există un tânăr care afirmă categoric – cel puţin afirma, la început; – dar de când a auzit că domnişoara Hale tăgăduieşte că ar fi fost, spune că
n-ar putea să jure; dar încă mai e convins că a văzut-o pe domnişoara Hale la gară, plimbându-se cu un domn, cu nici cinci minute înainte ca unul dintre însoţitori să vadă o încăierare, pe care a pus-o pe seama obrăzniciei lui Leonards – dar care a dus la căzătura ce i-a provocat moartea. Şi cum v-am văzut că aţi ieşit chiar din casa aceea, domnule, mi-am zis că aş putea îndrăzni să vă
întreb dacă – vedeţi, e întotdeauna neplăcut să ai de-a face cu cazuri de identitate neclară şi nimănui nu-i place să se îndoiască de cuvântul unei domnişoare de bună condiţie, dacă nu are dovezi contrare categoriei.
— Şi a tăgăduit că a fost la gară în seara aceea! repetă domnul Thornton pe un ton coborât, adâncit în gânduri.
— Da, domnule, de două ori şi cât se poate de clar. I-am spus că
voi reveni, dar cum v-am văzut tocmai când mă întorceam de la interogatoriul flăcăului care afirmă că a fost ea, m-am gândit să vă
cer sfatul, atât ca unui judecător de pace ce l-a văzut pe Leonards pe patul de moarte, cât şi ca unui domn care mi-a făcut rost de situaţia asta în poliţie.
— Ai făcut foarte bine, spuse domnul Thornton. Ar fi bine să nu mai iei nicio măsură până la următoarea noastră întâlnire.
— Domnişoara Hale mă va aştepta să revin aşa cum i-am spus.
— Aş vrea să amâni doar cu o oră. Acum e trei. Vino pe la patru la 311
depozitul meu.
— Foarte bine, domnule!
Şi se despărţiră. Domnul Thornton se grăbi să ajungă la depozit şi, cerând cu asprime slujbaşilor să nu îngăduie cuiva să-l deranjeze, se îndreptă spre biroul său personal şi încuie uşa. Apoi se lăsă în voia torturii, reamintindu-şi tot ce aflase şi cântărind cu atenţie fiecare amănunt. Cum se putuse lăsa înşelat de imaginea ei înlăcrimată de acum nici două ore, compătimind-o şi tânjind de dorul ei, încât aproape uitase de gelozia sălbatică şi bănuitoare stârnită de prezenţa ei lângă necunoscutul acela – la o asemenea oră
– într-un astfel de loc! Cum putuse o fiinţă atât de neprihănită să se înjosească şi să se poarte astfel, ea care se arătase atât de pură şi de nobilă până atunci! Dar fusese oare pură? Se dispreţui pentru gândul ce-i trecu prin minte, doar o străfulgerare de o clipă – nu mai mult –; şi totuşi, chiar şi atunci, se înfioră de puterea vechii atracţii exercitate de imaginea ei. Şi apoi minciuna aceasta – cât de cumplită
trebuia să-i fie teama că ruşinea ar putea fi dezvăluită – căci în fond, o provocare venită de la un beţiv ca Leonards ar fi fost îndeajuns ca să justifice, categoric, pe oricine care ar fi mărturisit ce făcuse, deschis şi fără rezerve! Ce înfiorătoare şi cumplită era teama aceea, încât putea să coboare o fată atât de sinceră ca Margaret până la minciună? Aproape că îi era milă de ea. Cum se vor sfârşi oare toate acestea? Probabil că ea nu cântărise toate aspectele atitudinii ei; dacă urma să aibă loc o anchetă, tânărul va depune mărturie. Sări brusc în picioare. Nu va avea loc nicio anchetă. O va feri pe Margaret de aşa ceva. Îşi va asuma răspunderea de a împiedica o anchetă al cărei deznodământ, ţinând seama de mărturia medicilor (auzită
nedesluşit noaptea trecută de la doctorul de gardă), nu putea fi decât îndoielnic; doctorii descoperiseră că avea o boală internă într-o formă avansată, ce nu putea fi lecuită; afirmaseră că moartea s-ar fi putut să fi fost grăbită de căzătură, sau de băutură şi zăcutul în frig.
Dacă ar fi ştiut că Margaret e amestecată în întâmplarea asta – dacă
ar fi prevăzut că ea îşi va mânji puritatea printr-o minciună, ar fi putut s-o salveze cu un singur cuvânt; căci problema anchetei se ridicase chiar în seara trecută. Domnişoara Hale putea iubi pe un altul – putea fi indiferentă şi dispreţuitoare faţă de el dar va continua s-o slujească cu credinţă, fără ca ea s-o afle vreodată. Chiar dacă o va dispreţui cândva, o va feri întotdeauna de ocară pe femeia pe care 312
o iubise; şi ce ocară ar fi să jure strâmb la judecată, sau să-şi expună
motivele pentru care preferă întunericul şi nu lumina!
Domnul Thornton arăta foarte mohorât şi sumbru când trecu pe lângă slujbaşii săi uluiţi. Lipsi cam jumătate de oră; şi, când se întoarse, nu arăta mai puţin sumbru, cu toate că îşi atinsese scopul.
Scrise două rânduri pe o hârtie şi o puse într-un plic pe care îl sigilă. Apoi îl dădu unuia dintre slujbaşii săi, spunându-i:
