— Ultimele cuvinte pe care i le-a spus lui Mary au fost: „Nu-l lăsa pe tata să bea”.
— N-o mai poate supăra acu’ murmură el. Nimic n-o mai poate supăra acu’. Apoi, ridicându-şi vocea până la o tânguire jalnică, urmă: Putem să ne certăm şi să ne dondănim – putem să
ne-mpăcăm şi să fim prieteni – putem să răbdăm de foame până om ajunge numa’ piele şi os – şi nimic din durerea noastră n-o s-o mai atingă vreodată. A avut partea ei din toate astea. Cu munca grea de la-nceput şi cu boala de la sfârşit, a dus o viaţă de câine. Şi a murit fără să aibă nicio bucurie la viaţa ei! Nu, fată, orice-ar fi zis ea, acu’
tot nu mai are de unde să afle, aşa c-o să iau o înghiţitură de băutură, ca să mă-ntăresc şi să pot îndura suferinţa.
— Nu, spuse Margaret, care, văzându-l mai potolit, vorbea şi ea mai domol. Nu o să te duci. Chiar dacă viaţa ei a fost aşa cum ai spus, cel puţin nu se temea de moarte, ca alţii.
El clătină din cap, privind pieziş către Margaret. Chipul palid şi supt o izbi în mod dureros.
— Eşti tare ostenit. Unde ai fost toată ziua – nu la lucru?
— Fireşte că nu la lucru, spuse el şi râse scurt, batjocoritor. Nu unde numeşti dumneata lucru. Am fost la comitet, unde mi s-a făcut lehamite tot încercând să le bag în cap proştilor oleacă de judecată.
De dimineaţă, înainte de şapte, m-am dus pe la nevasta lui Boucher.
Şedea în pat, da’ tuna şi fulgera să afle unde-i bruta aia nătângă de bărbat-su, de parcă eu trebuie să am grijă de el – de parcă s-ar lua el după mine. Prostu’ naibii, care şi-a băgat ciubotele în toate planurile noastre! Şi-apoi am umblat, de mi s-au umflat picioarele, după
oameni care nu vor să fie văzuţi, acu’ că legea e-mpotriva noastră. Şi mai aveam şi-o durere-n inimă, care-i mai rea ca durerea de picioare; şi dac-am întâlnit un prieten care a zis că vrea să mă
cinstească, n-aveam de un să ştiu că ea-i pe moarte. Bess, fetiţo, nu-i aşa că mă crezi, nu-i aşa? gemu întorcându-se spre bietul trup cu o rugăminte sălbatică.
— Sunt sigură, spuse Margaret, sunt sigură că nu ştiai: s-a întâmplat pe neaşteptate. Dar, vezi dumneata, acum o să fie altfel; 247
acum ştii; o vezi zăcând acolo; ai aflat ce-a spus cu ultima ei suflare.
N-o să te duci să bei, nu-i aşa?
Niciun răspuns. De fapt, unde putea găsi el alinare?
— Vino la noi acasă, grăi Margaret în cele din urmă cutezătoare, dar speriindu-se de propria ei propunere, chiar în timp ce-o făcea. O
să-ţi ofer măcar puţină mâncare, de care cred că ai mare nevoie.
— Tatăl dumitale e preot? întrebă Higgins, de parcă i-ar fi venit deodată o idee.
— A fost, răspunse scurt Margaret.
— Ei, o să vin să beau un ceai cu el, dacă tot m-ai poftit. Îs o mulţime de lucruri pe care ţineam să le discut cu un preot şi nu cred că are însemnătate dacă mai predică sau nu.
Margaret nu prea ştia ce să facă; în niciun caz nu era vorba să ia un ceai împreună cu tatăl ei, care habar n-avea că-i aduce un oaspete – iar mama era atât de bolnavă şi totuşi, dacă ar da acum înapoi, ar fi cu mult mai rău – l-ar împinge de-a dreptul în cârciumă.
Se gândi că dacă l-ar aduce acasă la ea, ar fi un pas atât de mare, încât ar putea aştepta ca întâmplarea s-o ajute mai departe.
— Adio, fetiţo! Până la urmă, ne despărţim! Da’ ai fost o binecuvântare pentru taică-tău, de când te-ai născut.
Binecuvântate fie-ţi buzele albe, fato – acu’ văd că zâmbeşti! Şi îs bucuros că te mai văz o dată cum zâmbeşti, deşi am rămas singur şi părăsit pentru totdeauna.
Se aplecă şi o sărută cu dragoste; îi acoperi faţa şi se întoarse, urmând-o pe Margaret. Ea coborâse scările în grabă, ca să-i spună
lui Mary cum se aranjaseră lucrurile; să-i spună că fusese singurul mijloc cu care îl îndepărtase de cârciumă; şi s-o roage pe Mary să
vină şi ea, căci o durea inima s-o lase singură pe biata fată. Dar Mary o lămuri că aştepta câteva prietene de prin vecini, care or să stea puţin cu ea; să n-aibă nicio grijă în ce-o priveşte; cât despre tatăl ei…
Dar Higgins era acum lângă ele, aşa că nu putu să spună mai multe. Alungase tulburarea, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că şi-o manifestase vreodată; ba chiar căpătase un soi de veselie, amară.
— Mă duc să beau un ceai cu tatăl ei, fato!
Dar îşi trase şapca pe ochi când ieşi în stradă şi nu privi nici în dreapta, nici în stânga, în timp ce mergea alături de Margaret, de teamă să nu-l cuprindă jalea la vorbele şi mai ales la privirile compătimitoare ale vecinilor. Astfel încât merseră amândoi în tăcere.
248
Pe când se apropiau de strada unde ştia că stă ea, aruncă o privire la hainele, la mâinile şi la ghetele sale şi mormăi:
— Poate că trebuia întâi să mă spăl niţel, nu?
Fireşte că n-ar fi fost rău, dar Margaret îl încredinţă că va intra aşa şi i se va aduce apoi săpun şi prosop: ar fi fost nenorocită să-l lase să plece tocmai acum.
În timp ce el o urma pe slujnică în lungul coridorului şi prin bucătărie, călcând cu grijă pe desenele mai închise la culoare de pe pardoseală, astfel ea urmele murdare lăsate de ghetele lui să treacă
neobservate, Margaret fugi pe scări în sus. Dădu peste Dixon pe palier.
— Cum se simte mama? Unde e tata?
Doamna era obosită şi se retrăsese în odaia ei. Ar fi vrut să se bage în pat, dar Dixon o convinsese să se întindă pe canapea şi să i se aducă ceaiul acolo; era mai bine decât să-şi piardă răbdarea stând prea mult în pat.
Foarte bine. Dar unde era domnul Hale? În salon. Margaret se repezi în salon cu răsuflarea tăiată, de povestirea pe care trebuia să
