i-o spună în grabă. Fireşte, i-o povesti incomplet; şi tatăl ei rămase
„uluit” la gândul că un ţesător beat îl aştepta în biroul lui tihnit, că
trebuie să-şi ia ceaiul împreună cu el şi că Margaret pleda, îngrijorată, cauza lui. Blajinul şi binevoitorul domn Hale ar fi fost gata să-l mângâie, în durerea lui, dar din păcate Margaret stăruise cel mai mult asupra împrejurării că băuse şi că îl adusese acasă la ei în disperare de cauză, doar ca să-l silească astfel să nu se ducă la cârciumă. Ceea ce-i povestise, toate faptele la rând, sunaseră foarte firesc în gura ei, dar numai la sfârşit îşi dădu seama ce impresie îşi făcuse tatăl, după expresia dezgustată de pe chipul lui.
— Oh, tată! omul nu se poate să nu-ţi placă – dacă nu eşti pornit împotriva lui.
— Dar, Margaret, să aduci în casă un beţiv – iar mama ta e atât de bolnavă!
Dintr-o dată, Margaret se simţi descurajată.
— Îmi pare rău, tată. E foarte liniştit – nu e cherchelit deloc; E-adevărat, la început s-a purtat cam ciudat, dar se poate să fi fost şocul pricinuit de moartea lui Bessy.
Ochii lui Margaret se umplură de lacrimi. Domnul Hale îi luă în mâini faţa dulce, imploratoare şi o sărută pe frunte.
249
— Foarte bine, draga mea. Mă duc să-l liniştesc cât pot, iar tu vezi ce face mama. Dacă o să poţi veni apoi şi tu în birou, o să-mi pară
bine.
— Oh, da – mulţumesc, tată.
Dar, în timp ce domnul Hale dădea să iasă din cameră, alergă spre el:
— Tată, nu trebuie să te miri de ceea ce spune: e un – vreau să
spun că nu cred prea mult în ceea ce credem noi.
„Oh, Doamne! un ţesător şi beat şi necredincios!” se gândi domnul Hale, îngrozit. Dar lui Margaret îi spuse doar:
— Dacă mama doarme, să vii imediat.
Margaret se duse în camera mamei, care se trezi din moţăială şi o întrebă:
— Margaret, când i-ai scris lui Frederick? Ieri sau alaltăieri?
— Ieri, mamă.
— Ieri şi scrisoarea ta a plecat?
— Da. Am dus-o singură la poştă.
— Oh, Margaret, mi-e atât de teamă! Dacă va fi recunoscut când va veni? Dacă va fi arestat? Dacă va fi pedepsit, după atâţia ani câţi s-a ascuns şi a trăit în siguranţă? Cum aţipesc, încep să visez tot timpul că e prins şi judecat.
— Oh, mamă, nu-ţi fie teamă. Fireşte că există şi un risc; dar vom micşora pe cât vom putea această posibilitate. Şi e atât de mic! Da, dacă am fi fost în Helstone, riscul ar fi fost de douăzeci – de o sută de ori mai mare. Acolo toţi şi-ar fi amintit de el; şi, dacă s-ar fi aflat că
avem un străin în casă, toţi ar fi ghicit că e vorba de Frederick; pe când aici, nimeni nu ne cunoaşte şi nu se gândeşte la noi atât de mult încât să pândească ce facem. Dixon o să păzească uşa ca un balaur – nu-i aşa, Dixon? – cât timp va fi el aici.
— Nu cred că e cineva atât de şmecher încât să treacă de mine!
spuse Dixon, rânjind la acest gând. Şi-apoi, n-are de ce să iasă
afară, decât când e întuneric, bietul băiat!
— Bietul băiat, repetă doamna Hale. Dar poate că ar fi fost mai bine să nu-i fi scris. Dacă ai scrie din nou, Margaret, ar fi prea târziu ca să-l poţi opri?
— Mi-e teamă că da, mamă, spuse Margaret, amintindu-şi de stăruinţa cu care îl implorase să vină de îndată, dacă mai vroia să-şi găsească mama în viaţă.
250
— Nu-mi plac lucrurile astea făcute în mare grabă, spuse doamna Hale.
Margaret rămase tăcută.
— Lăsaţi, doamnă, vorbi Dixon, cu o veselie autoritară, ştiţi bine că tânjiţi să-l vedeţi pe domnişorul Frederick, mai mult decât orice pe lume. Şi-mi pare bine că domnişoara Margaret i-a scris pe loc, fără să mai şovăie. Aş fi făcut-o chiar eu. Şi să fiţi încredinţată c-o să-l ascundem bine. Dar Martha poate că nu s-ar da de ceasul morţii ca să-l scape la nevoie; şi zic că poate ar trebui să se ducă să-şi vadă
mama în vremea asta. A zis de câteva ori că ar vrea să se ducă, mai ales că maică-sa a avut un atac de inimă între timp; dar nu-i venea să ceară voie. Ei, şi-acum o să am eu grijă să plece, de îndată ce aflăm când vine, Dumnezeu să-l binecuvânteze! Aşa că beţi-vă
ceaiul în tihnă, doamnă şi aveţi încredere în mine.
Doamna Hale avea mai multă încredere în Dixon decât în Margaret. Vorbele lui Dixon o potoliră pe moment. Margaret turnă
ceaiul în linişte, încercând să spună ceva agreabil; dar gândurile nu o ascultau. Cu cât se străduia mai mult să găsească ceva – orice, în afară de primejdia ce-l pândea pe Frederick – cu atât imaginaţia i se agăţa mai tare de această idee. Mama ei pălăvrăgea cu Dixon şi părea să fi uitat cu totul posibilitatea ca Frederick să fie judecat şi condamnat – să fi uitat cu totul că, dacă-l pândea acum primejdia, asta se datora dorinţei ei, chiar dacă scrisoarea o scrisese Margaret.
Mama ei făcea parte dintre cei care emit tot felul de grozăvii posibile, nefericiri probabile şi nenorociri plauzibile, ca o rachetă care aruncă
scântei; şi dacă scânteile cad pe o substanţă inflamabilă, la început ard mocnit şi apoi izbucnesc brusc într-o vâlvătaie. Aşa că Margaret se bucură când, după ce-şi îndeplini cu grijă şi gingăşie îndatoririle filiale, putu să coboare în birou. Era tare curioasă să ştie cum se înţelesese tatăl ei cu Higgins.
