CAPITOLUL XXVII
FRUCTE
„Căci niciun lucru nu-i anapoda,
Când e făcut cinstit şi cu temei.”
Visul unei nopţi de vară
DOMNUL THORNTON se cufundă pe dată în preocupările zilei următoare. Exista o uşoară cerere de produse finite; şi, cum era chiar ramura lui industrială, profită de ocazie şi încheie afaceri avantajoase. Se duse foarte punctual la întâlnirea cu colegii lui judecătorii – ajutându-i pe cât putea cu mult bun-simţ şi cu puterea de a întrevedea consecinţele, luând astfel hotărâri imediate. Oameni mai în vârstă, trăiţi mai mult pe la oraş, având averi mai mari – cu bani investiţi în pământuri, în timp ce ai lui nu erau decât capital circulant folosit în fabrică – se bizuiau totuşi pe el când era vorba de judecată promptă, rapidă. Fusese singurul împuternicit să intre în legătură şi să aranjeze cu poliţia – să ia toate măsurile necesare. Şi lui nici măcar nu-i păsa de consideraţia lor, cum nu-i păsa de adierea vântului de vest, care de-abia mişca firul drept al fumului din hornurile înalte. Nu-şi dădea seama de stima mută ce-l înconjura. Dacă n-ar fi fost aşa, ar fi simţit-o ca un obstacol în înaintarea lui spre ţelul propus. Dar, în situaţia creată, urmărea singur realizarea cât mai rapidă a ţelului. Doar urechile mamei aflaseră, cu nesaţ, de la nevestele judecătorilor şi tuturor acelor oameni cu stare, ce părere bună avea domnul Cutare sau domnul Cutărică despre domnul Thornton; că, dacă n-ar fi fost el, lucrurile s-ar fi desfăşurat cu totul altfel – de fapt, foarte prost.
Îşi rezolvă repede treburile din ziua aceea. Se părea că marea umilinţă suferită cu o zi înainte şi orele fără rost ce se scurseseră de atunci îi împrăştiaseră toate negurile din minte. Îşi simţea forţa şi o savura din plin.
Aproape că-şi putea sfida inima. Dacă l-ar fi ştiut, ar fi putut fredona cântecul morarului de pe râul Dee: 237
„Nu-mi pasă de nimeni —
Şi nimănui de mine nu-i pasă.”
I se aduseră dovezile împotriva lui Boucher şi a celorlalţi instigatori la răzmeriţă; dovezile despre uneltirile celorlalţi trei căzură. Dar, neînduplecat, îi însărcină pe poliţişti să stea de veghe; căci braţul legii trebuie să fie gata să lovească repede şi imparţial, de îndată ce o greşeală poate fi dovedită. Şi apoi părăsi încăperea tribunalului orăşenesc încinsă de căldură şi ieşi pe străzi, unde aerul părea mai curat, deşi era la fel de înăbuşitor. Şi deodată, păru să se-nmoaie; era atât de lipsit de vlagă, încât nu-şi mai putea controla gândurile – rătăceau toate spre ea, readucându-i în minte scena – nu cum îl respinsese şi îl refuzase în ajun, ci privirile ei şi gesturile din ziua anterioară. Mergea, fără să-şi dea seama ce face, pe străzile înţesate de lume, împins ba într-o parte, ba în alta de oameni, dar nu-i vedea – bolnav, tânjind după acea jumătate de oră
– acel singur răstimp atât de scurt, când Margaret se agăţase de gâtul lui şi inima îi bătuse lângă a lui – oh, de-ar mai trăi o dată
clipele acelea!
— la te uită, domnul Thornton! Treci pe lângă mine fără să mă
vezi? Şi cum se mai simte doamna Thornton? Frumoasă vreme! Să
ştii că nouă, doctorilor, nu ne place!
— Scuză-mă, domnule doctor Donaldson. Crede-mă că nu te-am văzut. Mama e foarte bine, mulţumesc. Da, e o zi frumoasă şi, nădăjduiesc, bună pentru seceriş. Dacă recolta e bună şi comerţul va înflori la anul, oricum aţi gândi voi, doctorii.
— Da, da. Fiecare cu ale lui. Când vremea e rea pentru voi şi timpurile sunt proaste, pentru mine sunt bune. Când negoţul merge prost, sănătatea se şubrezeşte şi încep să moară mai mulţi oameni în Milton decât vă daţi seama.
— Nu şi în ceea ce mă priveşte pe mine, domnule doctor. Sunt făcut din fier. Veştile cele mai proaste pe care le-am primit când eram datornic vândut nu mi-au accelerat niciodată pulsul. Greva asta, care mă afectează mai mult ca pe oricine din Milton – mai mult chiar decât pe Hamper – nu-mi taie pofta de mâncare. Trebuie să-ţi cauţi pacienţi în altă parte, domnule doctor.
— Fiindcă veni vorba, mi-ai recomandat o pacientă bună, biata de ea! De fapt, dacă e să vorbim deschis, am convingerea că doamna 238
Hale – ştii, doamna aceea din Crampton – nu mai are multe săptămâni de trăit. N-am sperat vreodată că o să se vindece, cum cred că ţi-am şi spus; dar am văzut-o astăzi şi cred că n-o s-o mai ducă mult.
Domnul Thornton rămase tăcut. Şi o clipă, îi bătu mai repede pulsul regulat cu care se lăudase.
— Pot să fac ceva, domnule doctor? întrebă el, cu glas schimbat.
Ştii – adică ţi-ai dat seama că n-o duc prea bine cu banii; aş putea să
contribui în vreun fel, să-i trimit ceva bun, care să-i placă?
— Nu, replică doctorul, clătinând din cap. Ştiu că pofteşte nişte fructe – parcă ar vrea să-şi stingă setea din ea; dar perele de pe-aici sunt foarte bune şi se găsesc destule în piaţă.
— Te rog să-mi spui dacă va fi nevoie de ceva, stărui domnul Thornton. Mă bizui pe dumneata.
— Oh! Nu te teme! N-o să-ţi cruţ punga – ştiu că e destul de mare.
Mi-ar plăcea să-mi dai mână liberă pentru toţi pacienţii mei şi pentru toate nevoile lor.
Domnul Thornton nu era mărinimos, în general – nici filantrop universal; puţini ar fi crezut chiar că e în stare de o afecţiune puternică. Dar se duse la prima prăvălie cu fructe din Milton şi alese ciorchinii de struguri negri cu pieliţa cea mai delicată şi piersicile cele mai zemoase. După ce fructele fură aşezate într-un coşuleţ, vânzătorul aşteptă răspuns la întrebarea:
— Unde să le trimitem, domnule? (Niciun răspuns.) La fabrica Marlborough, domnule?
— Nu! spuse domnul Thornton. Dă-mi mie coşuleţul – o să-l duc eu.
Dar nu putu să-l ducă decât ţinându-l cu amândouă mâinile, şi avea de trecut prin partea cea mai aglomerată a oraşului, acolo unde îşi făceau târguielile femeile. Multe tinere pe care le cunoştea se întoarseră să se uite după el, zicându-şi că era lucru ciudat să care singur coşuleţul, ca un vânzător sau comisionar.
Şi în vremea asta el reflecta: „Gândul la ea nu mă va împiedica să
fac ceea ce cred de cuviinţă. Vreau să-i duc fructele astea bietei doamne Hale, pentru că aşa se cuvine. N-are de ce să mă
dispreţuiască pentru că fac ce-mi place. Ar fi de-a dreptul caraghios ca, de teama unei fete trufaşe, să nu mă port amabil cu o fiinţă
care-mi este simpatică! O fac pentru domnul Hale; o fac, în ciuda ei.”
239
Mergea cu un pas mai grăbit ca de obicei, astfel încât ajunse repede în Crampton. Urcă treptele câte două şi intră în salon, înainte ca Dixon să-l fi putut anunţa – cu obrajii încinşi, cu ochii strălucindu-i de zel şi bunăvoinţă. Doamna Hale zăcea pe canapea, toropită de fierbinţeală. Domnul Hale citea ceva cu glas tare.
Margaret cosea stând pe un taburet lângă maică-sa. Dacă inima lui nu se tulbură la această întâlnire, a ei începu să bată mai repede.
