meşteşugul de a face saltele, aşa cum le făceau în tinereţea ei. Se putea crede că e lucru uşor; şi totuşi, până în noaptea trecută, nu ştia de când nu mai dormise atât de bine şi se trezise odihnită şi în puteri.
Domnul Hale îşi exprimă părerea că dacă saltelele cu fulgi de pe vremuri păreau atât de bune, poate că explicaţia trebuia căutată în viaţa activă a tinerilor, care te face să savurezi odihna; dar ideea nu fu bine primită de soţia lui.
— Ba nu, domnule Hale, explicaţia o dau tot saltelele din casa lui Sir John. Spune şi tu, Margaret, că eşti tânără şi umbli toată ziua de colo până colo; sunt oare saltelele confortabile? Spune, te rog, ai cumva o senzaţie de odihnă deplină când te întinzi în pat? Sau, mai curând, te zbuciumi şi încerci în zadar să găseşti o poziţie bună şi te scoli dimineaţa la fel de obosită cum te-ai culcat.
Margaret începu să râdă.
— Ca să spun drept, mamă, nu m-am gândit niciodată pe ce fel de saltea dorm. Sunt atât de adormită seara, încât, oriunde m-aş
întinde, mă cuprinde somnul imediat. Aşa că, vezi, nu pot să depun o mărturie în materia asta. Şi, ştii că n-am avut niciodată prilejul să
încerc saltelele lui Sir John Beresford. N-am fost niciodată la Oxenham.
— N-ai fost? Oh, nu, fireşte. Îmi aduc aminte că l-am luat cu mine pe bietul, pe dragul de Fred. După ce m-am măritat, nu m-am mai dus la Oxenham decât o singură dată – la nunta mătuşii tale; şi bietul Fred era atunci un pruncuşor şi ştiu că Dixon tare n-avea chef să se preschimbe din cameristă în doică şi mi-era teamă că, dacă o duc aproape de casa ei, printre cei de-o seamă cu ea, ar putea dori să
mă părăsească. Dar bietul copilaş s-a îmbolnăvit la Oxenham, că îi ieşeau dinţii; şi, fiindcă trebuia să stau mai mult cu soră-mea Anna în zilele dinaintea nunţii şi fiind şi eu destul de plăpândă atunci, Dixon a trebuit să stea aproape tot timpul cu el; şi l-a îndrăgit atât de tare şi era atât de mândră când copilaşul nu voia să vină la nimeni şi se agăţa de ea, încât nu cred că i-a mai trecut prin gând să
mă părăsească; deşi totul era atât de diferit de viaţa cu care fusese obişnuită. Bietul Fred! Toţi îl iubeau. Se născuse cu darul de a câştiga inimile oamenilor. Şi asta mă face să-mi fie atât de nesuferit căpitanul Reid, că nu ţinea la băiatul meu drag. Cred că e dovadă
226
sigură că are inimă rea… Ah! Sărmanul tău tată, Margaret, a ieşit din cameră. Nu poate îndura să se vorbească de Fred.
— Iar mie îmi place atât de mult să ascult despre el, mamă.
Spune-mi tot ce vrei. Povesteşte-mi cum arăta când era mic.
— Ştii, Margaret, nu trebuie să te superi, dar era cu mult mai drăguţ ca tine. Îmi aduc aminte că, atunci când te-am văzut prima oară în braţele lui Dixon, am spus: „Doamne, ce copilaş urât!” Iar ea a spus: „Nu toţi copiii sunt ca domnişorul Fred, fie binecuvântat!”
Doamne, cât de bine îmi aduc aminte! Pe vremea aceea puteam să-l ţin în braţe pe Fred de dimineaţă până seara, iar pătuţul lui era lângă al meu; şi acum, acum – oh, Margaret – nu ştiu unde mi-e băiatul şi uneori mă gândesc că n-o să-l mai văd niciodată.
Margaret se aşeză pe un taburet, lângă canapeaua mamei şi îi luă
cu blândeţe mâna, mângâind-o şi sărutând-o, ca să-i aline puţin durerea. Doamna Hale plângea fără a se mai stăpâni. În cele din urmă, se aşeză în capul oaselor, dreaptă şi, întorcându-se spre fiica ei spuse, cu faţa înlăcrimată toată, pe un ton aproape solemn:
— Margaret, dacă o să mă simt mai bine – dacă Dumnezeu îmi va îngădui să mă însănătoşesc, va fi numai dacă o să-l mai văd o dată
pe fiul meu Frederick. Asta mi-ar descătuşa toate izvoarele de sănătate pe care le mai am.
Tăcu un timp, căutând parcă să-şi adune puterile ca să mai spună ceva. Şi urmă cu o voce sugrumată – tremurând din cauza unui gând neobişnuit, care o stăpânea:
— Şi, Margaret, dacă va fi să mor – dacă fac parte dintre cei ce nu mai au de trăit decât câteva săptămâni – trebuie să-mi văd întâi copilul. Nu ştiu cum se poate face asta; dar te însărcinez pe tine, Margaret, care nădăjduieşti şi tu să ai parte de alinare pe patul morţii, să mi-l aduci lângă mine, ca să-l pot binecuvânta. Nu poate fi primejdie dacă-l văd cinci minute. Oh, Margaret, lasă-mă să-l văd înainte de a muri!
Nimic în spusele mamei nu i se păru lui Margaret fără sens: nu căutăm sens sau logică în rugile pătimaşe ale celor aflaţi pe patul de moarte; şi ne roade amintirea miilor de prilejuri nesocotite, când puteam îndeplini dorinţele celor ce vor pleca în curând de lângă noi: şi chiar de ne cer întreaga noastră fericire viitoare, le-o punem la picioare şi renunţăm la ea. Dorinţa doamnei Hale era însă atât de firească, de dreaptă, de întemeiată şi pentru unul şi pentru celălalt, 227
încât Margaret simţi că, atât pentru Frederick, cât şi pentru mama ei, n-ar trebui să pregete din cauza primejdiilor posibile, ci să-i făgăduiască solemn că va face tot ce poate ca s-o îndeplinească.
Ochii mari larg deschişi şi rugători o fixau întrebători, dar fără să
clipească, deşi buzele-i palide tremurau ca ale unui copil. Margaret se ridică încet şi rămase în picioare în fata plăpândei sale mame, care va putea astfel să-şi dea seama că dorinţa îi va fi îndeplinită, doar văzând fermitatea calmă de pe chipul fiicei.
— Mamă, am să scriu chiar în seara asta şi am să-i comunic lui Frederick ce doreşti. Sunt tot atât de încredinţată că va veni imediat, pe cât sunt de faptul că trăiesc. Fii liniştită, mamă, o să-l vezi în măsura în care ceva în lumea asta poate fi făgăduit.
— O să-i scrii astă-seară? Oh, Margaret! Poşta pleacă la ora cinci –
o să scrii până atunci, nu-i aşa? Mai am atât de puţine ore de trăit –
simt, draga mea, că n-o să mă mai fac bine, deşi tatăl tău uneori mă
convinge să sper; o să scrii imediat, nu-i aşa? Vezi să plece cu poşta de la cinci; căci altfel s-ar putea să nu-l mai văd.
— Dar, mamă, tata nu-i acasă.
— Tata nu-i acasă! Şi ce dacă? Vrei să spui că nu mi-ar îndeplini această ultimă dorinţă, Margaret? Ştii bine că nici n-aş fi fost bolnavă – pe moarte – dacă nu m-ar fi luat de la Helstone şi nu m-ar fi adus în locul ăsta nesănătos, plin de fum şi fără pic de soare.
— Oh, mamă! exclamă Margaret.
— Da; aşa e, crede-mă. O ştie şi el; a spus-o de mai multe ori. Ar face orice pentru mine; nu poţi gândi că mi-ar refuza această ultimă
dorinţa – rugăciune, dacă vrei. Şi-apoi, Margaret, dorul nemărginit de a-l vedea pe Frederick stă între mine şi Dumnezeu. Nu pot să mă
rog, până nu mi se va îndeplini dorinţa; crede-mă că nu pot. Nu pierde timpul, draga mea Margaret. Scrie-i chiar acum. Înseamnă că
o să poată fi aici – în douăzeci şi două de zile! Va veni negreşit. Nicio funie, niciun lanţ n-o să-l poată reţine. Peste douăzeci şi două de zile o să-mi văd băiatul.
Căzu iarăşi pe spate şi câtva timp nu băgă de seamă că Margaret stătea nemişcată, cu mâinile la ochi.
— Văd că nu scrii! spuse în cele din urmă mama ei. Adu-mi atunci mie toc şi hârtie; o să încerc să scriu singură.
