Se ridică în capul oaselor, tremurând toată de nerăbdare febrilă.
Margaret îi luă mâna şi o privi cu tristeţe.
228
— Aşteaptă doar până se întoarce tata. Să-l întrebăm pe el cum e mai bine să facem.
— Mi-ai făgăduit, Margaret, nici cu un sfert de oră în urmă – ai spus că o să vină.
— Şi o să vină, mamă; nu plânge, măicuţă dragă. O să-i scriu chiar aici, acum – o să te uiţi la mine cum scriu – şi scrisoarea o să
plece cu poşta de la ora cinci; şi, dacă tata crede că am făcut bine, o să-i scrie şi el, când s-o întoarce – n-o să fie decât o zi întârziere. Oh, mamă, nu mai plânge, că mi se rupe inima.
Dar doamna Hale nu-şi mai putea stăpâni lacrimile; îi curgeau fără oprire; şi, ca să spunem adevărul, nici nu încerca să şi le stăpânească, ci mai degrabă rechema în gând toate imaginile fericite din trecut şi pe cele din viitorul probabil – închipuindu-şi cum ea va zăcea moartă, iar fiul pe care tânjise să-l mai vadă o dată va plânge la căpătâiul ei şi ea n-o să mai ştie – până când autocompătimirea o aduse într-o asemenea stare de epuizare, încât Margaret simţea că i se rupe inima. În cele din urmă doamna Hale se linişti şi rămase urmărind-o cu nesaţ pe fiica ei, care se apucase să scrie scrisoarea; puse în ea întreaga rugăminte grabnică şi stăruitoare a mamei; o lipi iute, de teamă ca mama să nu ceară s-o vadă ; şi apoi; la rugămintea doamnei Hale, ca nu cumva să intervină ceva, o duse ea însăşi la poştă. Se întorcea acasă, când fu ajunsă din urmă de tatăl ei.
— Pe unde ai umblat, frumoasa mea? o întrebă.
— La poştă – să duc o scrisoare; o scrisoare pentru Frederick. Oh, tată, poate că n-am făcut bine: dar mama a fost copleşită de un dor atât de cumplit să-l vadă – a spus că s-ar face iarăşi bine dacă l-ar vedea – şi apoi a spus că trebuie să-l vadă înainte de a muri – nu pot să-ţi spun cât a stăruit! Am făcut rău?
La început, domnul Hale nu răspunse nimic; apoi spuse:
— Ar fi trebuit să aştepţi până mă întorc, Margaret.
— Am încercat cât am putut s-o conving – şi după asta rămase tăcută.
— Nu ştiu, vorbi domnul Hale după o vreme. Ar trebui să-l vadă, dacă tânjeşte atât de mult; i-ar face mult mai bine decât toate doctoriile date de medic – şi, poate, s-ar restabili cu totul; dar mă
tem că, pentru el, primejdia e foarte mare.
— După atâţia ani câţi au trecut de la revolta de pe vas, tată?
— Da; fiindcă ocârmuirea trebuie să-şi ia toate măsurile ca să
229
pedepsească cu asprime abaterile împotriva autorităţii, mai cu seamă în marină, unde un ofiţer cu funcţie de comandă are nevoie de oameni care să ştie că întreaga autoritate a ţării îl sprijină la nevoie, îi adoptă cauza şi răzbună orice jignire ce i se aduce. Oh, nu le pasă cât de tirani sunt unii – până îi fac pe cei mai iuţi la mânie să-şi piardă cumpătul – sau, dacă li se găseşte mai târziu o scuză, ea nu e niciodată acceptată de la început; nu precupeţesc nicio cheltuială, trimit corăbii, colindă mările ca să-i prindă pe vinovaţi –
trecerea anilor nu şterge amintirea greşelii făptuite – e socotită drept crimă proaspătă şi vie în registrele Amiralităţii, până va fi spălată cu sânge.
— Oh, tată, ce-am făcut! Şi părea un lucru atât de drept. Sunt convinsă că şi Frederick şi-ar asuma riscul.
— Ar face-o; ar trebui s-o facă! Nu, Margaret, mă bucur că s-a întâmplat aşa, deşi n-aş fi îndrăznit s-o fac singur. Sunt mulţumit că
e aşa; eu aş fi şovăit atâta, până când ar fi fost prea târziu ca să mai ajute la ceva. Dragă Margaret, ai procedat cum e mai bine; iar sfârşitul nu stă în puterile noastre.
Totul era foarte bine; dar după ce auzise de la tatăl ei cât de crâncen erau pedepsiţi cei ce se răzvrăteau, Margaret se înfiora, îngrozită. Dacă, rugându-l să vină acasă, l-a chemat să spele cu sângele lui amintirea greşelii săvârşite? Înţelese că neliniştea tatălui era mai profundă decât ultimele lui vorbe de încurajare. Îi luă braţul şi o porni, gânditoare şi obosită, spre casă.
230
CAPITOLUL XXVI
MAMĂ ŞI FIU
„Găsit-am locul sfânt de-odihnă
Tot neschimbat.”
F. D. HEMANS
CÂND DOMNUL THORNTON ieşise în acea dimineaţă din casă, pasiunea lui respinsă aproape că-l orbise. Era tot atât de ameţit ca şi când Margaret, în loc să se poarte, să vorbească şi să se mişte ca o femeie gingaşă, i-ar fi tras un pumn zdravăn ca o mahalagioaică
voinică. Simţea cu adevărat suferinţă fizică – o durere de cap cumplită şi inima îi bătea, bezmetică. Nu putea suporta zgomotul, lumina puternică şi tumultul şi mişcarea de pe străzi, îşi spuse că e prostesc din partea lui să sufere atât; şi totuşi, pe moment, nu se putea gândi la cauza suferinţei sale şi dacă era pe măsura urmărilor pricinuite. Ar fi fost o uşurare să se aşeze şi să plângă pe un prag, ca orice copil ce ţipă şi zbiară, cu lacrimile curgându-i şiroaie, de câte ori e lovit ori chinuit. Îşi spuse că o urăşte pe Margaret, dar un simţământ nedomolit, ascuţit, de iubire îi despica, asemenea fulgerului, starea lui sumbră, încărcată, chiar în timp ce i se iveau în minte vorbele învrăjbite. Găsea mângâiere în faptul că îndrăgea suferinţa; şi acest sentiment, după cum îi spusese şi ei, nu se va schimba, oricât l-ar fi dispreţuit sau dezaprobat ea şi cu oricâtă
indiferenţă mândră şi suverană l-ar fi tratat. Nu-l putea face să se schimbe. O iubea şi va continua s-o dubească; şi o va înfrunta, atât pe ea, cât şi cumplita durere ce-l chinuia.
Se opri o clipă, ca să-şi limpezească şi să-şi întărească hotărârea.
Tocmai trecea un omnibuz – mergând la ţară; şoferul crezu că dorea să urce şi opri lângă trotuar. N-avea rost să îşi ceară scuze şi să-i explice; aşa încât se urcă şi omnibuzul îl duse departe – trecu de rânduri lungi de case, apoi de vile despărţite prin grădini cochete, până ajunse cu adevărat la ţară, unde drumurile erau mărginite de garduri vii şi, în cele din urmă, într-un târguşor. Acolo toată lumea se dădu jos; la fel făcu şi domnul Thornton şi, cum ceilalţi o porniră
231
pe jos, se luă după ei. Ajunse pe o câmpie, mergând iute, căci mişcarea zorită îi alina gândurile chinuitoare. Acum îşi putea aminti totul; figura jalnică pe care probabil că o făcuse; felul caraghios cum se dusese şi făcuse exact lucrul pe care îl socotise mereu cel mai prostesc; şi se alesese cu urmările pe care, în momentele de bun simţ, le prevăzuse cu exactitate pentru clipa când se va face astfel de râs. Să fie oare cu adevărat vrăjit de ochii ei minunaţi, de gura delicată, uşor întredeschisă, care suspinase pe umărul lui nu mai departe decât cu o zi înainte? Nu putea scăpa de amintirea ei, aşa cum stătuse rezemată de pieptul lui; a braţelor ei în jurul gâtului; doar o dată – dar niciodată de acum înainte. Mintea lui prindea doar imaginile ei fugare; dar nu o înţelegea pe de-a întregul. Ô dată o vedea atât de curajoasă, altă dată atât de sfioasă; când tandră, când de o mândrie arogantă, princiară. Şi încercă să o revadă pe rând, aşa cum fusese de fiecare dată când o întâlnise, pentru a o putea uita.
Şi-o aminti în fiecare rochie, în fiecare dispoziţie în care-o văzuse şi nu se hotăra care i se potrivea mai bine. În dimineaţa aceasta chiar, cât de minunată arătase – cu fulgere scăpărându-i în priviri deoarece el îşi închipuise că, întrucât împărţiseră primejdia cu o zi înainte, ţinea cât de cât la el.
Dacă domnul Thornton se purtase ca un prost în cursul dimineţii, cum se încredinţase singur de cel puţin douăzeci de ori, nu dobândi mai multă judecată după amiază. Tot ceea ce câştigă în schimbul plimbării de şase penny cu omnibuzul, a fost convingerea tot mai vie că nu mai existase şi că nu va mai putea exista niciodată o fată ca Margaret; că nu-l iubea şi nu-l va iubi niciodată; dar că ea – nu!
nimeni pe lume nu-l va împiedica vreodată s-o iubească. Aşa că se întoarse în piaţa târgului şi se urcă în omnibuzul care-l duse înapoi la Milton.
