— Zi-i înainte, domnişoară Hale. Am aflat de toate simpatiile dumitale nepotrivite. Cred acum că doar simţul dumitale înnăscut al asupririi (da; deşi patron, pot fi şi eu asuprit) – te-a determinat să
acţionezi cu atâta nobleţe. Ştiu că mă dispreţuieşti; îngăduie-mi să-ţi spun că o faci pentru că nu mă înţelegi.
— Nu mă interesează să înţeleg, replică ea, ţinându-se de masă ca să nu cadă; căci îl socotea crud – după cum şi era într-adevăr – iar ea se simţea slăbită de indignare.
— Nu, îmi dau seama că nu. Nu te porţi cinstit şi nici drept.
Margaret îşi strânse buzele. Nu va răspunde unor astfel de învinuiri. Dar, în ciuda tuturor celor întâmplate – în ciuda vorbelor lui crude, John Thornton i s-ar fi aruncat la picioare şi i-ar fi sărutat poala rochiei. Ea nu scotea un cuvânt; nu se clintea. Lacrimile mândriei rănite şiroiau, fierbinţi şi repezi. Thornton aşteptă un timp, tânjind ca ea să spună ceva, fie şi un reproş, pentru a-i putea răspunde, dar Margaret rămase tăcută. El îşi luă atunci pălăria.
— Vreau să mai adaug ceva. Te porţi ca şi cum te-ai simţi înjosită
de dragostea mea. Dar n-ai încotro. Nici eu, dacă aş avea vreo alegere, n-aş face-o. Şi nu aş face-o, chiar dacă aş putea. N-am mai iubit nicio femeie până acum; viaţa mea a fost prea ocupată, gândurile prea absorbite de alte lucruri. Acum iubesc şi voi iubi. Dar să nu te temi că ţi-o voi declara prea mult.
— Nu mă tem, replică ea, îndreptându-şi spatele. Nimeni n-a îndrăznit încă să fie necuviincios cu mine şi nimeni nu va fi vreodată. Dar, domnule Thornton, te-ai purtat frumos cu tata, urmă
ea, schimbându-şi complet tonul şi purtarea, până la o mare dulceaţă feminină. Hai să încetăm să ne mai necăjim unul pe celălalt. Te rog!
Domnul Thornton nu îi luă în seamă vorbele; îşi făcu de lucru, netezindu-şi pălăria cu mâneca hainei, timp de aproape un minut; apoi, refuzându-i mâna întinsă şi prefăcându-se că nu observă
privirea ei gravă, plină de regrete, se întoarse brusc şi ieşi din cameră. Margaret îi zări o clipă figura, înainte de a ieşi.
După plecare lui, îşi dădu seama că ceea ce văzuse în ochii lui era strălucirea lacrimilor; şi la gândul acesta, aversiunea ei trufaşă se 219
preschimbă în ceva diferit, un simţământ mai blând şi aproape la fel de dureros – reproş faţă de sine însăşi pentru că îi pricinuise atâta chin.
„Dar cum aş fi putut să n-o fac?” se întrebă ea. „Nu mi-a plăcut niciodată. Am fost politicoasă; dar nu mi-am dat osteneala să-mi ascund indiferenţa. E drept, nu m-am gândit la mine ori la el, aşa încât probabil că purtarea mea exprima realitatea. Numai în întâmplarea de ieri, probabil că a interpretat greşit. Dar asta e vina lui, nu a mea. Aş face-o din nou, la nevoie, deşi ştiu că îmi aduce atâta ruşine şi supărare.”
220
CAPITOLUL XXV
FREDERICK
„Frâu liber răzbunării!
Disciplina-şi cere dreptul cu glas tare, Iar flotele păgubite îşi impun legile pe mare.”
BYRON
MARGARET ÎNCEPEA să se minuneze dacă nu cumva toate cererile în căsătorie erau la fel de neaşteptate – dacă pricinuiau tot atâta suferinţă când erau făcute, precum cele două care-i fuseseră
adresate ei. Fără voie, prindea contur o asemuire între domnul Lennox şi domnul Thornton. Îi păruse rău că împrejurările îl ispitiseră pe Henry Lennox să-şi exprime şi alte sentimente, în afară
de prietenie. Acea părere de rău fusese simţământul predominant la prima cerere în căsătorie care i se făcuse. Nu se simţise atât de buimăcită, atât de impresionată ca acum, când ecourile vocii domnului Thornton stăruiau încă în odaie. În cazul lui Lennox, el păruse să treacă timp de o clipă peste hotarul dintre prietenie şi dragoste; şi, în clipa următoare, să o regrete aproape la fel de mult ca şi ea, deşi pentru motive diferite. În cazul domnului Thornton, însă, nu existase, din câte ştia Margaret, vreun stadiu intermediar de prietenie. Relaţiile lor se mărginiseră la o serie continuă de atitudini potrivnice. Aveau păreri total contradictorii; şi nu observase niciodată ca el să se fi sinchisit de părerile ei personale. În măsura în care aceste păreri înfruntau forţa lui de caracter neclintită, tăria-i înflăcărată, părea să le înlăture cât colo, desconsiderându-le, până
când ea ostenea tot protestând zadarnic; şi acum venise, în felul acesta ciudat, aprig şi pătimaş, să-i împărtăşească dragostea lui!
Căci, deşi la început avusese impresia că cererea lui se datora doar sentimentului de milă impetuoasă pentru felul cum se expusese ea atunci – gest înţeles de el, ca şi de ceilalţi, cu totul greşit – totuşi, chiar înainte de plecarea lui şi neîndoielnic la nici cinci minute după
aceea, o pătrunse convingerea clară, ca o lumină strălucitoare, că o iubeşte cu adevărat; că o iubise; că o va iubi. Şi şovăia şi se 221
cutremura, ca fascinată de o forţă uriaşă, potrivnică întregii ei vieţi de până atunci. Se scutură de acest gând; dar era în zadar.
Deoarece, ca să parodiem un vers din Tasso de Fairfax:
„Căci gândurile lui îi bântuiau prin minte.”
Îl detesta şi mai tare pentru că îi subjugase voinţa. Cum îndrăznea să-i spună că va continua s-o iubească deşi îl izgonise fără milă? Trebuia să-l fi înfruntat mai mult, cu mai multă tărie. Îi veniră în minte o mulţime de vorbe tăioase, pline de fermitate, –
acum când era prea târziu ca să le mai spună. În străfundul ei întrevederea îi lăsase o impresie de coşmar care nu dispare nici după
ce te trezeşti şi te freci la ochi şi te străduieşti să-ţi aşterni un zâmbet pe faţă. Rămânea acolo – acolo, o dihanie ghemuită, bolborosind cu privirea fixă şi înspăimântătoare, într-un colţ al camerei, pândindu-te dacă îndrăzneşti să-i mărturiseşti în şoaptă şi altcuiva că e acolo. Şi nu îndrăzneşti; căci suntem cu toţii nişte bieţi laşi!
Aşa că se înfioră, speriată de ameninţarea dragostei lui stăruitoare. Adică, ce voia să spună? Că ea n-o să-l poată descuraja?
O să vadă. Era mai mult decât cutezanţă s-o ameninţe astfel. Se bazase el oare pe nefericita zi de ieri? Dacă ar fi nevoie, ar face acelaşi lucru şi mâine – dornică şi bucuroasă – pentru un cerşetor infirm; pentru el, însă, ar face-o cu tot atâta curaj, în ciuda a ceea ce ar gândi el şi a veninului împroşcat de obrăznicia femeilor. O făcuse pentru că era un lucra, drept şi simplu şi adevărat, acela de a apăra pe cine putea; măcar să încerce să apere, „Fais ce que dois, advienne que pourra”4.
Nu se mişcase din locul unde se afla la plecarea lui; nicio împrejurare exterioară nu o scosese din starea de buimăceală în care o aduseseră ultimele lui cuvinte şi privirea ochilor adânci, încordaţi şi pătimaşi, când scăpărarea lor o făcuse să-şi plece căutătura. Se duse la fereastră şi o deschise, ca să limpezească
puţin atmosfera apăsătoare din jurul ei. Apoi deschise şi uşa, dintr-un fel de dorinţă impetuoasă de a scăpa de amintirea ultimei ore, alăturându-se celorlalţi sau făcând ceva, indiferent ce. Dar peste tot domnea o linişte profundă, ca în orice casă unde în mijlocul 4 Fă ceea ce se cuvine, orice s-ar întâmpla (fr.).
222
zilei un bolnav îşi împlineşte somnul ce nu i se lipeşte de gene în cursul nopţii. Margaret nu vroia să stea singură. Ce să facă? „Mă
duc până la Bessy Higgins, fireşte”, îşi zise, amintindu-şi deodată de mesajul primit cu o seară înainte. Şi plecă.
Când ajunse acolo, o găsi pe Bessy întinsă pe laviţa de lemn de lângă foc, deşi ziua era zăpuşitoare şi apăsătoare. Zăcea fără vlagă, de parcă se odihnea, moleşită, după o suferinţă prea mare. Margaret îşi dădu seama că trebuia s-o aşeze în capul oaselor, ca să poată
