lângă ea.
„Acum o să mă gândesc, acum o să-mi amintesc totul, înainte n-aş fi putut, n-aş fi îndrăznit.”
Stătea nemişcată pe scaun, cu mâinile încleştate pe genunchi, cu buzele strânse şi cu privirea fixă, de parcă ar fi avut vedenii. Răsuflă.
„Eu, care detest scenele – eu, care îi dispreţuiesc pe cei ce-şi etalează emoţiile – socotindu-i că nu ştiu să se stăpânească tocmai eu am coborât şi m-am vârât în învălmăşeala aceea, ca o proastă
romanţioasă! Şi am făcut oare ceva cu asta? Am impresia că s-ar fi împrăştiat şi fără mine.”
Dar sărise peste concluzia raţională – cum bunul ei simţ i-o arătă
pe dată.
„Nu, poate că nu s-ar fi împrăştiat. Am ajutat şi eu la ceva. Dar ce m-a apucat oare să-l apăr pe bărbatul acela, de parcă ar fi fost un copil neajutorat! Ah!” şi îşi încleşta mâinile, „nu e de mirare că au crezut despre mine că m-am îndrăgostit de el, dacă m-am făcut de râs în felul ăsta. Eu, îndrăgostită – şi mai ales de el!”
Obrajii palizi deveniră dintr-o dată roşii ca focul şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Când le luă de pe faţă, palmele îi erau ude de lacrimi fierbinţi.
„Oh, cât de tare am decăzut, dacă au spus aşa ceva despre mine!
Nu puteam fi atât de curajoasă pentru nimeni altcineva, tocmai fiindcă îmi e atât de indiferent – dacă nu cumva chiar îmi displace categoric. Şi tocmai de aceea am ţinut atât de mult să fie un joc cinstit din partea amândurora; şi am văzut ce joc cinstit a fost! Nu era drept ca el să stea acolo – la adăpost, aşteptându-i pe soldaţi, care i-ar fi prins ca într-o capcană pe bieţii oameni ce-şi ieşiseră din minţi – fără să încerce măcar să-i aducă la raţiune. Şi era şi mai nedrept din partea lor să tabere asupra lui, aşa cum ameninţau. Şi aş face-o din nou „orice ar spune lumea despre mine. Dacă l-am ferit de o lovitură, de o faptă crudă şi nemiloasă, am făcut ceea ce orice femeie trebuie să facă. N-au decât să mă jignească în mândria mea cum vor – sunt fără pată în faţa Domnului!”
Ridică privirea şi pacea plină de nobleţe păru că i se aşterne pe chip, liniştindu-l, până deveni „mai calm decât marmura dăltuită”.
În clipa aceea intră Dixon:
— Iartă-mă, domnişoară Margaret, dar a sosit salteaua cu apă din partea doamnei Thornton. Mă tem că-i prea târziu să i-o punem în 212
seara asta, căci doamna e aproape adormită! Dar o să i-o potrivesc mâine.
— Foarte bine, spuse Margaret. Şi nu uita să-i transmiţi mulţumirile noastre cele mai călduroase.
Dixon ieşi din cameră şi se întoarse imediat.
— Domnişoara Margaret, omul zicea că are misiunea să întrebe cu osebire cum te simţi. Cred că voia să zică de doamna; dar zice că
ultimele lui cuvinte au fost să întrebe cum se simte, domnişoara Hale.
— Eu! exclamă Margaret, ridicându-se. Mă simt foarte bine.
Spune-i că mă simt perfect.
Dar chipul îi era la fel de palid ca pânza batistei; iar durerea de cap o chinuia cumplit.
Pe urmă intră domnul Hale. Îşi lăsase soţia dormind; şi ar fi vrut, după cum îşi dădu seama Margaret, să audă de la fiica lui ceva care să-l distreze şi să-l intereseze Ea îşi suportă durerea cu răbdare, fără
să se plângă, scoţând la iveală nenumărate subiecte mărunte de discuţie orice, în afară de răzmeriţa oamenilor, de care nici măcar nu pomeni. I se făcea rău doar când se gândea la ea.
— Noapte bună, Margaret. Cred că o să dorm bine la noapte, dar tu araţi foarte palidă, tot veghind nopţile. Dacă mama ta are nevoie de ceva, o s-o chem pe Dixon Aşa că bagă-te în pat şi dormi buştean; fiindcă sunt sigur ca ai mare nevoie, biata mea copilă!
— Noapte bună, tată!
Culoarea îi dispăru din obraji – zâmbetul forţat i se stinse – iar ochii i se întunecară de durere. Îngădui puternicei sale voinţe, care purtase o povară atât de grea să se destindă. Până a doua zi dimineaţă putea să se simtă bolnavă şi slăbită.
Se întinse în pat şi nu se mai clinti. Să-şi mişte mâna sau piciorul chiar şi un deget, ar fi fost un efort mai presus de puterea voinţei, dar şi a posibilităţii de mişcare. Era atât de obosită, atât de ameţită, încât nu credea că o să poată adormi; gânduri febrile treceau mereu hotarul dintre somn şi starea de veghe, păstrându-şi jalnica identitate. Nu putea rămâne singură, în epuizarea şi neputinţa ei – o mulţime de chipuri o priveau, dându-i nu o senzaţie de furie aprigă
şi intensă, sau de primejdie ce-o pândea ci un profund sentiment de ruşine că poate fi obiectul atenţiei universale – un sentiment atât de acut de ruşine, încât ar fi intrat bucuroasă în pământ să se ascundă
213
neputând totuşi să scape nici aşa de căutătura fixă a atâtor ochi.
214
CAPITOLUL XXIV
GREŞELI ÎNLĂTURATE
„Frumuseţea ta a urcat la loc de frunte, Trecând de zidul neînfricatei mele inimi, Ce se-ofileşte, subjugată, neputând să-nfrunte Asprimea îndurată pe nedrept: –
Dar robul tău îţi va rămâne credincios, În ciuda trufiei tale şi a refuzului tăios.”
WILLIAM FOWLER
ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, Margaret se sculă din pat cu greutate, mulţumită că noaptea se sfârşise – nu prea întremată, dar odihnită. Fusese linişte în casă peste noapte, mama ei se trezise doar o singură dată. O briză uşoară răcorea aerul fierbinte şi, deşi nu se vedeau copaci în care frunzele bătute de vânt să fremete legănate, Margaret ştia că, pe undeva, la margini de drum, în crânguri sau împădurite dese şi înverzite, dănţuia un sunet plăcut şi murmurat – acorduri crescând ori descrescând, a căror amintire era ecoul bucuriei trecute din inima ei.
Se aşeză cu o cusătură în odaia doamnei Hale. După ce mama se va trezi din somnul de dimineaţă, o va ajuta să se îmbrace; iar după
masă se va duce s-o vadă pe Bessy Higgins. Va izgoni orice amintire despre familia Thornton – n-avea nicio nevoie să se gândească la ei, afară doar dacă aveau să stea în carne şi oase în faţa ei. Dar fireşte, tocmai efortul de a nu se gândi la ei, îi aduse mai limpede în faţa ochilor; şi, din când în când, un val de sânge fierbinte îi năvălea în obrajii palizi, colorându-i brusc, aşa cum, printre norii de ploaie, o rază de soare trece iute pe suprafaţa mării.
