Nădăjduiesc că mama n-o să observe rana. Nu-i aşa că e acoperită
de păr?
— Da; nimeni nu şi-ar da seama.
— Dar nu trebuie să pleci, spuse doamna Thornton cu nerăbdare în glas. Nu eşti în stare să mergi.
— Trebuie, spuse Margaret, hotărâtă. Gândiţi-vă la mama. Dacă
ar auzi… Şi, oricum, trebuie să plec, vorbi ea, încordată. Nu pot să
mai stau aici. N-aş putea să găsesc o trăsură?
— Sunteţi îmbujorată toată şi febrilă, observă domnul Lowe.
— Numai fiindcă stau aici, când ţin atât de mult să plec. Aerul, plecarea îmi vor face mai bine ca orice altceva, pledă ea.
— Sunt de acord cu tot ce spune, declară domnul Lowe. Dacă
mama ei e atât de bolnavă cum mi-aţi povestit pe drum, ar fi grav dacă ar auzi de răzmeriţă şi ar vedea că fiica ei nu s-a întors la ora la care o aştepta. Rana nu e adâncă. Am să aduc o trăsură, dacă
slugile, dumneavoastră se tem încă să iasă.
— Oh, mulţumesc! spuse Margaret. O să-mi facă mai bine decât orice altceva. Cred că din pricina aerului din cameră mă simt atât de rău.
Se lăsă pe spate pe canapea şi închise ochii. Fanny îi făcu semn din cap mamei să iasă din cameră şi îi povesti ce aflase; ceea ce o făcu să împărtăşească nerăbdarea lui Margaret de a părăsi casa. Nu că ar fi crezut tot ce-i spusese Fanny; dar îi acordă destulă crezare, ca atitudinea ei faţă de Margaret să pară mult mai băţoasă la plecare.
Domnul Lowe se întoarse cu trăsura.
— Dacă îmi îngăduiţi, o să vă conduc până acasă, domnişoară
Hale. Străzile nu sunt încă foarte sigure.
Acum Margaret îşi revenise îndeajuns şi abia aştepta să scape de domnul Lowe cât şi de trăsură, înainte de a ajunge în Crampton Crescent, ca nu cumva să-şi sperie părinţii. Dincolo de acest unic scop, nu mai voia să se gândească la altceva. „Visul acela urât, cuvintele insolente referitoare la ea nu vor putea fi uitate, niciodată”
dar puteau fi puse deoparte până se va simţi în puteri – căci, oh!, era foarte slăbită; şi mintea ei căuta vreun fapt asupra căruia să se concentreze, ca nu cumva să-şi piardă iarăşi cunoştinţa intr-alt 205
hidos şi nesuferit leşin.
206
CAPITOLUL XXIII
GREŞELI
„Şi dacă maica lui văzu, se tulbură
Şi ce să creadă, nu ştia defel.”
SPENCER
MARGARET PLECASE de mai puţin de cinci minute, când domnul Thornton intră, surescitat şi roşu la faţă.
— N-am putut să vin mai repede: supraveghetorul dorea… Unde e?
Privi de jur-împrejur prin sufragerie, apoi se uită furios la mama lui, care punea la loc liniştită lucrurile deranjate şi nu-i răspunse imediat.
— Unde e domnişoara Hale? repetă.
— A plecat acasă, spuse ea, scurt.
— A plecat acasă?
— Da. Se simţea mult mai bine. De fapt, nici nu cred că era cine ştie ce rană gravă; doar că unii leşină pentru orice fleac.
— Îmi pare rău că a plecat acasă, spuse el, plimbându-se agitat prin cameră. Nu cred că era în stare.
— A spus că e; şi domnul Lowe a fost de acord. M-am dus singură
după el.
— Mulţumesc, mamă.
Se opri şi făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să-i strângă mâna, recunoscător. Dar ea nu observă mişcarea.
— Ce ai făcut cu irlandezii tăi?
— Am trimis la „Dragon” să le aducă o masă bună, bieţii de ei. Şi apoi am avut norocul să dau de părintele Grady şi l-am poftit să le vorbească şi să-i sfătuiască să nu plece toţi. Cum a plecat domnişoara Hale acasă? Sunt sigur că nu putea merge pe jos.
