Dar, fără să mai aştepte răspunsul, coborî încet treptele, până-n mijlocul gloatei.
— Acuma omorâţi-mă, dacă asta vă e pofta sălbatică. Nu mai e aici nicio femeie să mă apere. Puteţi să mă omorâţi în bătaie – nu o să mă clintiţi niciodată din hotărârea mea – nu voi!
Stătea în mijlocul lor, cu braţele încrucişate, exact în aceeaşi poziţie în care stătuse pe trepte.
Dar mişcarea de retragere spre poartă începuse – la fel de necugetată, probabil la fel de oarbă ca şi furia dinainte. Sau, poate, gândul că se apropiau soldaţii şi vederea chipului palid al lui Margaret, ridicat în sus, cu ochii închişi, nemişcat şi trist ca marmura, deşi lacrimile i se prelingeau printre genele lungi şi cădeau în jos; şi, mai greu şi mai lent decât lacrimile, sângele care curgea din rană. Chiar şi cel mai desperat dintre ei – chiar şi Boucher – făcu un pas înapoi, şovăi, privi mânios şi, în cele din urmă, plecă, blestemându-şi patronul, care stătea în aceeaşi poziţie, privindu-i cum se retrag, cu o expresie sfidătoare în ochi. În clipa când retragerea se transformă în fugă (după cum şi era de aşteptat), se repezi pe trepte în sus, spre Margaret.
Ea încercă să se ridice fără ajutorul lui.
— Nu-i nimic, spuse cu un surâs slab. Pielea mi-e julită şi asta m-a ameţit o clipă. Oh, ce bine că au plecat!
Şi începu să plângă fără nicio reţinere.
Domnul Thornton nu îi împărtăşea însă sentimentele. Furia nu i 200
se domolise; mai curând creştea, odată cu dispariţia senzaţiei de primejdie imediată. Se auzi tropotul îndepărtat al soldaţilor; cu cinci minute prea târziu, pentru ca gloata risipită să fi simţit forţa autorităţii şi a ordinii. El nădăjduia că oamenii văzuseră trupele şi se potoliseră la gândul că scăpaseră ca prin urechile acului. Pe când îi treceau prin minte toate aceste gânduri, Margaret se apucă de stâlpul uşii, ca să se sprijine; dar o negură îi acoperi ochii – şi el o prinse la timp ca să nu cadă jos.
— Mamă, mamă! strigă el; vino jos, au plecat toţi şi domnişoara Hale e rănită!
O duse în braţe până în sufragerie şi o întinse pe canapea; o întinse cu blândeţe şi, privindu-i chipul pur, nespus de palid, îl năpădi atât de acut conştiinţa ceea ce însemna ea pentru el încât, în durerea lui, îi dădu glas:
— Oh, draga mea Margaret, draga mea Margaret! Nimeni nu ştie ce însemni pentru mine! Moartă – rece cum zaci aici, eşti singura femeie pe care am iubit-o vreodată! Oh, Margaret, Margaret!
Chiar dacă nu rosti prea clar cuvintele, dar îngenuncheat cum stătea lângă ea, murmurând grăbit, se ridică brusc, ruşinat, când intră mama lui. Dar doamna Thornton nu văzu nimic altceva decât că fiul ei era puţin mai palid şi mai încruntat ca de obicei.
— Domnişoara Hale a fost lovită, mamă. O piatră a zgâriat-o la tâmplă. Mi-e teamă că a pierdut mult sânge.
— Am impresia că e rănită destul de grav – aproape că am crezut-o moartă, spuse doamna Thornton, speriată.
— E doar un leşin. A mai vorbit cu mine de atunci.
Dar, în timp ce vorbea, tot sângele din corp păru să i se năpustească în inimă şi începu să tremure tot.
— Du-te şi cheam-o pe Jane – ea o să-mi aducă tot ce-mi trebuie; şi apoi du-te la irlandezii tăi, care se vaită şi strigă de parcă şi-ar fi ieşit din minţi, de spaimă.
El plecă. Mergea de parcă ar fi avut pietre de moară legate de picioarele ce trebuiau să-l ducă de lângă ea. O chemă pe Jane; îşi chemă sora. Trebuia ca Margaret să aibă parte de orice îngrijire şi supraveghere pe care i-o putea da o mână de femeie. Dar inima îi bătea tare când îşi amintea cum coborâse ea şi se expusese unei primejdii atât de mari – o făcuse oare ca să-l salveze? În momentele acelea o împinsese deoparte şi îi vorbise ursuz; nu văzuse nimic, în 201
afară de primejdia inutilă în care se vârâse. Se duse la lucrătorii irlandezi, cu toate simţurile vibrându-i când se gândea la ea; şi aproape că nu le înţelese vorbele, ca să le poată alina şi linişti temerile. Îi declarară că nu vor rămâne în niciun caz acolo; îi cerură
să-i trimită înapoi.
Aşa că se văzu nevoit să chibzuiască şi să le vorbească şi să
cumpănească serios.
Doamna Thornton şterse tâmplele lui Margaret cu apă de colonie.
Când alcoolul atinse rana, pe care nici doamna Thornton, nici Jane nu o observaseră până atunci, Margaret deschise ochii; dar era limpede că nu ştia unde se află şi nici pe ele nu le recunoscu.
Cearcănele i se adânciră, buzele i se înfiorară şi se strânseră şi îşi pierdu din nou cunoştinţa.
— A fost o lovitură groaznică, spuse doamna Thornton. Vrea careva din voi să se ducă după doctor?
— Eu nu, doamnă, dacă nu vă e cu supărare, se grăbi Jane să se scuze, dându-se înapoi. Oamenii ăia pot să fie peste tot; şi nu cred că tăietura e atât de adâncă, doamnă, cum pare.
— Nu vreau să risc. A fost rănită în casa noastră. Dacă n-ai curaj, Jane, eu am. O să mă duc eu.
— Vă rog, doamnă, lăsaţi-mă să-l trimit pe unul dintre poliţişti.
Au venit o mulţime şi soldaţi de asemenea.
— Şi totuşi ţi-e frică să te duci! N-o să-i fac să-şi piardă timpul cu comisioanele noastre. Or să aibă destule de făcut, ca să pună mâna pe câţiva din gloata de nemernici. N-o să-ţi fie frică să rămâi în casă, întrebă ea cu dispreţ şi să-i ştergi domnişoarei tâmplele, nu-i aşa? O
să lipsesc mai puţin de zece minute..
— N-ar putea să se ducă Hannah, doamnă?
— De ce Hannah? De ce oricine în afară de tine? Nu, Jane, dacă
nu vrei să te duci, mă duc eu.
Dar, mai întâi, doamna Thornton intră în camera în care o lăsase pe Fanny întinsă în pat. Aceasta sări în sus la intrarea mamei.
— Oh, mamă, cum m-ai speriat! Am crezut că era unul din oamenii ăia, care a intrat în casă.
— Prostii! Au plecat cu toţii. Soldaţii sunt peste tot; se află şi ei în treabă acum când e prea târziu. Domnişoara Hale zace pe canapeaua din sufragerie, grav rănită. Mă duc după doctor.
— Oh! nu te duce, mamă! Or să te omoare.
