punându-i o mână pe braţ.
— Să te întorci pe-acasă, înainte de a te duce la familia Hale, spuse ea cu glas coborât, plin de nelinişte.
„Ştiu eu ce ştiu”, îşi spuse Fanny în sinea ei.
— De ce? O să fie prea târziu ca să-i deranjez?
— John, întoarce-te acasă în seara asta. Va fi târziu pentru o vizită la doamna Hale. Dar nu din cauza asta. Mâine o să… Vino acasă în seara asta, John!
Rareori stăruise pe lângă fiul ei – era prea mândră; dar nu stăruise niciodată degeaba.
— O să mă întorc direct aici după ce îmi voi termina treburile. Dar o să te interesezi sigur de ei, de ea?
În timpul cât domnul Thornton lipsi de acasă, nu s-ar fi putut spune în niciun caz că mama lui a fost pentru Fanny o tovarăşă prea vorbăreaţă şi nici măcar o ascultătoare atentă. Dar, după
întoarcerea lui, cu câtă atenţie ascultă toate amănuntele în legătură
cu măsurile luate pentru a se apăra, el şi cei pe care îi angajase, acum, de repetarea dezordinilor din acea zi. Vedea clar ce va urma.
Pedeapsa şi suferinţele erau urmările fireşti pentru cei ce luaseră
parte la răzmeriţă. Toate acestea erau necesare, pentru apărarea proprietăţii şi pentru ca dorinţa proprietarului să fie lege.
— Mamă! Ştii ce am să-i spun mâine domnişoarei Hale?
Întrebarea o luă prin surprindere, în timpul unei pauze în care ea uitase de Margaret. Ridică privirea spre el.
— Da! Ştiu. Nu poţi să procedezi altfel.
— Să procedez altfel? Nu te înţeleg.
— Vreau să spun că, după ce s-a lăsat astfel târâtă de sentimente, socot că eşti silit de legile onoarei…
— Silit de legile onoarei! vorbi el cu dispreţ în glas. Mi-e teamă că
onoarea n-are nicio legătură cu asta. „Târâtă de sentimente!” La ce sentimente te referi?
— Nu, John, nu-i nevoie să te înfurii. Nu s-a repezit ea jos şi nu s-a agăţat de gâtul tău, ca să te scape din primejdie?
— Ba da! adeveri fiul ei. Numai că, mamă, urmă oprindu-se brusc în faţa ei, nu îndrăznesc să nădăjduiesc! N-am fost niciodată timid; dar nu pot să cred că o asemenea fiinţă ţine la mine.
— Nu vorbi prostii, John. O asemenea fiinţă! Păi, după cum vorbeşti tu, s-ar putea crede că e fiică de duce. Şi ia spune, ce altă
210
dovadă mai vrei că ţine la tine? Da, bănuiesc că a dus o adevărată
luptă cu felul ei aristocratic de a privi lucrurile; dar îmi place că a văzut clar până la urmă. E mult din partea mea să mărturisesc asta, spuse doamna Thornton zâmbind uşor, cu lacrimi în ochi; căci, de mâine, trec pe locul doi. Te-am rugat să nu te duci astă-seară doar ca să fii al meu, doar al meu, câteva ore încă.
— Dragă mamă! (Dar cum dragostea e egoistă, într-o clipă reveni la propriile lui speranţe şi temeri, într-un fel care aruncă o umbră şi fiori reci în inima doamnei Thornton.) Dar ştiu că nu ţine la mine. O
să-i cad la picioare – trebuie s-o fac. Dacă ar exista măcar o şansă la o mie – la un milion – şi tot aş face-o.
— Să nu-ţi fie teamă, îl asigură mama lui, trecând peste amorul propriu, când el nici nu observase parcă una din rarele ei izbucniri de sentimente materne – împunsătura de gelozie ce trădase intensitatea dragostei ei desconsiderate. Să nu-ţi fie teamă, adăugă
ea, cu răceală. În privinţa iubirii, e demnă de tine. I-a trebuit mult ca să-şi înfrângă mândria. Să nu-ţi fie teamă, John, repetă, sărutându-l în timp ce-i ura noapte bună; şi ieşi încet şi maiestuos din încăpere.
Dar, când ajunse în camera ei, încuie uşa şi se aşeză şi începu, să
plângă, vărsând lacrimi amare.
Margaret intră în cameră (unde se mai aflau părinţii ei, discutând cu glas scăzut), cu faţa foarte palidă şi albă. Abia când ajunse foarte aproape de ei, se simţi în stare să vorbească:
— Doamna Thornton o să trimită salteaua cu apă, mamă.
— Doamne, ce obosită arăţi! E foarte cald afară, Margaret?
— Foarte cald, iar străzile sunt destul de agitate din cauza grevei.
Culoarea îi reveni, la fel de vie şi de strălucitoare ca întotdeauna; dar dispăru imediat.
— Bessy Higgins a trimis un mesaj, rugându-te să treci pe la ea, vorbi doamna Hale. Dar sunt sigură că eşti prea obosită..
— Da, spuse Margaret. Sunt tare obosită şi nu cred că o să mă
duc.
Rămase foarte tăcută, tremurând toată, cât timp pregăti ceaiul. Îi părea bine că tatăl ei, preocupat de doamna Hale, nu observa cum arată. Chiar şi după ce mama se duse la culcare, n-o lăsă singură şi se oferi să-i citească până va adormi. În sfârşit nu mai era nimeni 211
