— M-am bucurat să văd că sunteţi de partea noastră în discuţia de la masă, nu-i aşa, domnişoară Hale?
— Fireşte. Numai că ştiu atât de puţin despre aceste lucruri. Am fost totuşi surprinsă aflând, din spusele domnului Horsfall, că există
şi oameni ce gândesc diametral opus, ca acel domn Morison pe care l-a menţionat. Nu poate fi un domn – nu-i aşa?
— Nu sunt persoana cea mai potrivită ca să hotărăsc cine este domn şi cine nu, domnişoară Hale. Vreau să spun că nu prea înţeleg în ce sens folosiţi cuvântul. Dar, după părerea mea, acest Morison nu e nu om adevărat. Nu ştiu cine e; îl judec doar din spusele domnului Horsfall.
— Bănuiesc că „domnul” meu include pe „omul adevărat” al dumneavoastră.
— Şi încă multe alte lucruri pe care le subînţelegeţi. Sunt de altă
părere. Un om este, pentru mine, o fiinţă nobilă şi mai completă
decât un domn.
— Cum adică? întrebă Margaret. Cred că avem noţiuni diferite asupra cuvintelor.
— După părerea mea, „domn” e un termen care descrie o persoană doar în relaţiile sale cu alţii; dar când vorbim despre un,
„om”, îl privim nu numai în legătură cu semenii săi, ci în relaţie cu sine însuşi – cu viaţa – cu timpul – cu eternitatea. Un naufragiat izolat ca Robinson Crusoe – un deţinut întemniţat pe viaţă – ba chiar şi un sfânt în Patmos, îşi are suferinţele, tăria, credinţa, descrise cel mai bine prin cuvântul „om”. Mă cam plictiseşte expresia aceasta „ca un domn”, care îmi pare deseori folosită necorespunzător şi de asemenea denaturând sensul, în timp ce simplitatea deplină a substantivului „om” şi adjectivul „omenesc” sunt neacreditate –
182
încât mulţi nici nu le cunosc.
Margaret se gândi o clipă – dar, înainte de a-şi exprima convingerea, domnul Thornton fu chemat de unul dintre fabricanţii înfocaţi ale căror spuse nu le putea auzi, ghicindu-le însă sensul după răspunsurile scurte şi clare ale domnului Thornton, ce răsunau sigure şi hotărâte, ca păcănitul îndepărtat al unei mitraliere. Vorbeau evident despre grevă, propunând calea cea mai bună de urmat. Îl auzi pe domnul Thornton spunând:
— Asta s-a şi făcut.
Urmă apoi un murmur grăbit, la care se alăturară alte două sau trei voci.
— Toate aceste aranjamente s-au făcut.
Domnul Slickson făcu aluzie la unele îndoieli şi chiar sublinie câteva greutăţi, în timp ce-l ţinea de braţ pe domnul Thornton, pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale. Domnul Thornton se îndepărtă puţin de el, ridică uşor din sprâncene şi replică:
— Îmi asum riscul. Nu trebuie să vă alăturaţi, dacă nu vreţi.
În faţa altor câtorva temeri, găsi de cuviinţă să adauge:
— Nu mă tem de ceva atât de mişelesc ca instigarea. Suntem duşmani pe faţă; şi mă pot apăra de orice violenţă pe care o presimt.
Şi îi voi apăra, neîndoielnic, pe toţi care vor veni să lucreze la mine.
Ei îmi cunosc acum hotărârea, la fel de bine şi de complet cum o cunoaşteţi şi dumneavoastră.
Domnul Horsfall îl luă puţin deoparte ca să-l întrebe, cum îşi închipui Margaret, diferite alte probleme legate de grevă; în realitate, dorea să afle cine era ea – atât de liniştită, de demnă şi de frumoasă.
— E din Milton? întrebă el, după ce îi află numele.
— Nu! Din sudul Angliei – Hampshire, cred, sună răspunsul rece şi indiferent al domnului Thornton.
Doamna Slickson se informa la Fanny asupra aceluiaşi subiect.
— Cine este tânăra aceea cu aspect atât de elegant şi distins?
Sora domnului Horsfall?
— Oh, Doamne, nu! Domnul acela care vorbeşte acum cu domnul Stephens este tatăl ei, domnul Hale. Dă lecţii; adică face lecturi împreună cu tinerii. Fratele meu John se duce la el de două ori pe săptămână şi a implorat-o pe mama să-i invite la noi, ca să-l cunoască lumea. Cred că avem câteva prospecte, dacă vreţi să luaţi unul.
183
— Domnul Thornton! Găseşte el oare timp să studieze cu un profesor, cu toate treburile pe care le are – şi cu greva asta îngrozitoare pe cap?
Fanny nu era prea sigură, din atitudinea doamnei Slickson, dacă
trebuia să fie mândră sau stingherită de purtarea fratelui ei; şi, ca toţi cei ce încearcă să preia de la alţii „ceea ce se cuvine” drept normă
de conduită pentru, ei, avea tendinţa să roşească pentru orice gest original. Stinghereala ei fu risipită de împrăştierea oaspeţilor.
184
CAPITOLUL XXI
NOAPTE NEAGRĂ
„Nimeni pe pământ nu ştie
Cum e surâsul ne-nfrăţit cu-o lacrimă.”
