167
— Bessy, ai fierbinţeală mare îmi dau seama şi după mâna ta, dar şi după ceea ce spui. Nu o să fim despărţiţi, în ziua aceea cumplită, după cum am fost săraci sau bogaţi pe pământ – la judecată nu se va ţine seama de această biată întâmplare, ci de purtările şi crezurile noastre.
Margaret se ridică şi aduse puţină apă; şi, muindu-şi batista în ea, o puse pe fruntea lui Bessy, apoi se apucă să-i fricţioneze picioarele reci ca gheaţa. Bessy închise ochii şi se lăsă în voia mângâierii. Într-un târziu, spuse:
— V-ar scoate din minţi, ca şi pe mine, dacă oamenii ar tot veni, unu’ după altu’, să întrebe de tata şi ar sta să-mi zică fiecare povestea lui. Unii sunt plini de ură şi îmi îngheaţă sângele în vine când auz grozăviile pe care le zic despre patroni – da’ femeile se văicăresc tot timpu’ şi plâng (cu lacrimile şiroindu-le pe obraz, de parcă nici n-ar băga de seamă) că a crescut preţu’ cărnii şi că, de foame, copiii nu dorm noaptea.
— Şi îşi închipuie că greva o să îndrepte lucrurile astea? întrebă
Margaret.
— Aşa zic ei, o lămuri Bessy. Zic că negoţu’ a mers bine multă
vreme şi că patronii au strâns destui bani; câţi, tata nu ştie, da’
sindicatu’ ştie, negreşit; şi e firesc să vrea partea lor din profituri, acu’ că se scumpeşte mâncarea; şi sindicatu’ zice că nu-şi fac datoria dacă nu-i silesc pe patroni să le dea partea lor. Da’ tot patronii înving până la urmă; şi mi-e teamă că aşa o să fie şi acu’ şi de-acu’ înainte. E ca marea bătălie de la Armageddon, felu’ în care îi dau înainte, rânjind unii la alţii şi războindu-se până când, tot bătându-se mereu, sunt apucaţi şi zvârliţi în groapă.
Tocmai atunci intră Nicholas Higgins şi auzi ultimele cuvinte ale fiicei sale.
— Da! Şi eu o să mă războiesc înainte; şi de data asta, o să câştig.
N-o să treacă mult şi o să cedeze, fiindcă au o mulţime de comenzi contractate; şi curând o să vadă că-i mai bine să ne dea cinci la sută
nouă, decât să piardă tot profitu’; fără să mai punem la socoteală
amenzile pentru nerespectarea contractului. Ascultaţi la mine, patronilor! Ştiu cine-o să câştige.
Margaret îşi zise, văzându-l, că probabil era băut, nu atât din ceea ce spunea, cât din felul aţâţat cum vorbea; şi impresia i se întări când observă neliniştea vădită a lui Bessy, care ar fi vrut s-o vadă
168
plecată. Bessy îi spuse:
— Douăşunu – asta-i de joi într-o săptămână. Socot c-o să pot veni să vă văd îmbrăcată pentru masa de la Thorntoni. La ce oră e?
Înainte ca Margaret să poată răspunde, Higgins izbucni:
— La Thorntoni! Te duci la masă la Thorntoni? Spune-i să închine un pahar pentru succesu’ comenzilor lui. Eu zic că, până pe douăşunu, o să-şi stoarcă creierul cum să le dea gata la timp. Să-i spui că şapte sute de oameni or să vină încolonaţi la fabricile Marlborough, a doua zi după ce acceptă să ne dea cinci la sută… şi o să-l ajute să-şi onoreze contractu’ cât ai bate din palme. O să fie toţi acolo. Patronu’ meu, Hamper, e din ăi de modă veche. Nu trece niciodată pe lângă un om fără să-l blesteme sau să-l înjure; crez c-ar muri dacă mi-ar vorbi frumos; da’ în fond, mai mult latră decât muşcă şi poţi să-i zici că asta a spus-o unu din greviştii lui, dacă
vrei. Ei! da o să fie o mulţime de fabricanţi de soi la Thorntoni! Aş
vrea să le spun câteva cuvinte, după masă, când nu prea pot să se mişte şi n-ar alerga nici dacă le-a fi viaţa în joc. Le-aş spune eu ce gândesc. Le-aş spune încă o dată ce viaţă grea ne silesc să ducem!
— La revedere! spuse Margaret în grabă. La revedere, Bessy! O să
te aştept în ziua de douăzeci şi unu, dacă o să te simţi bine.
Doctoriile şi tratamentul prescrise de doctorul Donaldson doamnei Hale îi făcuseră la început atât de bine, încât nu numai ea, ci şi Margaret spera acum că poate doctorul se înşelase şi că îşi va redobândi sănătatea. Cât despre domnul Hale, deşi nici măcar nu bănuise cât de tare fuseseră speriate, simţea o uşurare atât de evidentă, încât era limpede cât de afectat fusese de neliniştea lor.
Numai Dixon continua să bombăne tot timpul la urechea lui Margaret. Totuşi, Margaret nu ţinea seamă de bombăneli şi nădăjduia.
Aveau nevoie, de această rază de lumină în casă, căci în oraş, până şi ochii lor neştiutori vedeau cum se întinde, mohorâtă şi deprimantă, nemulţumirea. Domnul Hale cunoştea pe câţiva muncitori şi era amărât auzindu-i cum îi povestesc cu înfocare de suferinţele şi necazurile pe care le îndură. N-ar fi povestit de necazurile lor nimănui care ar fi putut să înţeleagă şi fără cuvinte.
Dar iată că omul acesta, venit dintr-un comitat îndepărtat, se arăta uluit de mecanismele sistemului în mijlocul căruia se trezise şi fiecare se arăta dornic să facă din el un judecător, aducându-i 169
mărturii ce dovedeau că avea de ce să fie înfuriat. Aşa că domnul Hale luă tot sacul cu nemulţumiri şi-l duse în faţa domnului Thornton, ca acesta, cu experienţa lui de patron, să le rezolve şi să-i explice cauza lor ceea ce şi făcu tot timpul bizuindu-se pe principii economice solide; arătând că, aşa cum era dirijat comerţul, nu se putea să nu existe fluctuaţii ale prosperităţii comerciale; şi că, în perioada de declin, un anumit număr de patroni, ca şi de muncitori, ajung să se ruineze şi dispar din rândurile celor fericiţi şi prosperi.
Vorbea ca şi când această consecinţă ar fi fost atât de logică, încât nici stăpânii, nici angajaţii lor nu aveau dreptul să se plângă, dacă
aşa le era sortit; stăpânul să se dea la o parte din cursa în care nu mai putea concura, cu simţământul amar al incompetenţei şi eşecului – rănit în luptă – călcat în picioare de ceilalţi concurenţi, grăbiţi să se îmbogăţească – dispreţuit acolo unde cândva fusese respectat – cerând umil de lucru, în loc să fie el acela care să-l împartă cu dărnicie. Aşa că, prezentând astfel soarta care-l putea aştepta ca patron, în urma fluctuaţiilor comerţului, nu putea avea mai multă înţelegere pentru acei muncitori care se pomeneau azvârliţi în drum de goana nemiloasă care aducea bogăţie sau prefaceri; zărind acolo şi apoi dându-şi duhul, izgoniţi dintr-o lume care nu mai avea nevoie de ei, dar simţind că nu s-ar putea odihni în mormânt, auzind mereu plânsetele şi vaietele celor dragi şi neajutoraţi, lăsaţi în urma lor pizmuind putinţa păsărilor sălbatice ce-şi hrănesc puii cu sângele din inima lor.
Tot sufletul lui Margaret se revolta împotriva lui în timp ce vorbea astfel – ca şi când comerţul ar fi totul şi omenirea nimic. Făcu un efort ca să-i mulţumească pentru amabilitate, căci venise în seara aceea să-i ofere – cu delicateţea cu care înţelesese că trebuia să-i ofere ei personal – orice avea nevoie ca să aline suferinţele doamnei Hale, despre care aflase de la doctorul Donaldson – fireşte, din ceea ce dispunea, datorită averii sau prevederii mamei lui. Dar prezenţa lui, adăugându-se la ceea ce spusese – amintindu-i că mama ei era osândită, deşi ea încerca din răsputeri să creadă că mai existau speranţe –, toate se adunau şi o făceau pe Margaret să-şi piardă
cumpătul, în timp ce îl privea şi îl asculta. Ce drept avea el să fie singurul, în afară de doctorul Donaldson şi de Dixon, care să
cunoască secretul ei cumplit, ascuns de ea în cotlonul cel mai întunecat şi mai inviolabil al inimii – neîndrăznind să-l privească în 170
faţă înainte de a se ruga să aibă puterea de a-i suporta existenţa – şi anume că într-o zi, nu prea îndepărtată, o va chema plângând pe mama ei şi nu va primi nici un răspuns din întunecimea oarbă şi mută? Iar el îi ştia secretul. O citi în ochii lui plini de milă. O auzi în vocea lui gravă, tremurândă. Cum să împaci aceşti ochi şi această
voce cu duritatea seacă, nemiloasă cu care expunea axiomele comerţului şi le urma senin până la consecinţele lor ultime? Această
neconcordanţă o făcea să-şi iasă din fire.
Se simţea cu atât mai deprimată, cu cât nenorocirile se adunau, aşa cum auzise de la Bessy. Tatăl ei, Nicholas Higgins, vorbea cu totul altfel. Fusese ales în comitet şi spunea că ştie secrete de care ceilalţi habar n-aveau, îşi desluşi gândul amănunţit chiar în ajunul, dineului de la doamna Thornton, când Margaret, ducându-se pe la Bessy, îl găsi discutând subiectul cu Boucher, vecinul despre care auzise nu o dată – căci ba îi trezea mila lui Higgins, omul fiind un muncitor nu prea îndemânatic, dar cu o familie mare de întreţinut, ba îşi scotea din sărite vecinul mai energic şi mai viguros, pentru că
era lipsit, cum zicea Higgins, de înzestrarea minţii. Era lucru vădit că Higgins vorbea cu patimă când intră Margaret. Boucher stătea în picioare, rezemat cu amândouă mâinile pe poliţa căminului destul de înalt, aplecându-se uşor pe braţe şi uitându-se crunt în foc, cu un fel de desperare care îl înfuria pe Higgins, chiar dacă îi mergea la inimă. Bessy se legăna tare înainte şi înapoi, după cum îi era obiceiul (Margaret ajunsese să i-l cunoască) atunci când era tulburată. Sora ei, Mary, îşi lega boneta, cu funde mari şi stângace, potrivite degetelor ei mari şi la fel de stângace, ca să se ducă la croit barchet şi, în vremea asta, se smiorcăia întruna, dornică să scape cât mai repede de cazna de a-i asculta sfădindu-se.
Margaret nimeri chiar în mijlocul acestei scene. Rămase o clipă la uşă – apoi, cu degetul la buze, se furişă şi se aşeză pe canapea, lângă
