ce urmări vor avea acţiunile lor. Asupra lor înşile. Păşea de colo până
colo, strângând din dinţi. În sfârşit bătu şi ora două. Lumânările pâlpâiau în sfeşnice. Aprinse o lumânare, murmurând:
„Or să afle, o dată pentru totdeauna, cu cine au de-a face. Le pot acorda două săptămâni – doar atât. Dacă nu-şi dau seama până
162
atunci de nebunia lor, o să trebuiască să aduc lucrători din Irlanda.
Cred că de vină e Slicksen – blestemat fie el, cu şmecheriile lui!
Credea că are surplus de mărfuri; aşa că la început s-a prefăcut că
cedează, când a venit delegaţia la el – şi, bineînţeles, i-a întărit în nesăbuinţa lor, căci asta urmărea. De aici a pornit totul”.
163
CAPITOLUL XIX
UN ÎNGER ÎN VIS
„Aşa precum, în vise fericite,
Sufletul de îngeri ne e vizitat,
Tot aşa, depăşind căile-obişnuite,
Gânduri stranii tind spre glorie, furişat.”
Henry Vaughan
DOAMNA HALE se simţea ciudat de încântată şi interesată de ideea dineului pe care-l dădea familia Thornton Se tot minuna de diferite amănunte, cu ceva din naivitatea unui copil, care vrea să i se descrie dinainte distracţiile ce-l aşteaptă. Viaţa monotonă pe care o au bolnavii îi transformă deseori în copii, dat fiind că nici unii, nici alţii nu au simţul proporţiilor şi par să creadă că pereţii şi perdelele care mărginesc lumea, lăsând afară orice altceva, trebuie neapărat să fie mai mari decât tot ce se ascunde în spatele lor. În plus, doamna Hale îşi avusese vanităţile ei, înainte de a se mărita; şi le simţise din plin năruirea după ce devenise soţia unui preot sărac – şi le înăbuşise şi le ţinuse în frâu; dar nu se stinseseră cu totul; şi îi plăcea să-şi facă planuri cum va arăta Margaret îmbrăcată la petrecere şi tot discuta ce o să poarte, cu o nelinişte nedomolită.
Toate astea o amuzau pe Margaret, care fusese mai deprinsă cu viaţa mondenă, în anul cât stătuse pe strada Harley, decât mama ei după douăzeci şi cinci de ani petrecuţi la Helstone.
— Şi zici că o să pui rochia de mătase albă. Eşti sigură că îţi vine mai bine? A trecut aproape un an de când s-a măritat Edith!
— Oh, da, mamă! A cusut-o doamna Murray, aşa că n-am nicio îndoială că-mi vine bine; s-ar putea să fie puţin cam strâmtă ori largă în talie, după cum m-am îngrăşat sau am slăbit. Dar nu cred dă m-am schimbat prea mult.
— Mai bine las-o pe Dixon să se uite la rochie. S-ar putea să se fi îngălbenit tot stând aşa.
— Cum vrei, mamă. Dar în cel mai rău caz, am un voal roz foarte drăguţ, pe care mi l-a dăruit mătuşă-mea, cu numai două sau trei 164
luni înainte de nunta lui Edith. Şi nu cred că s-a îngălbenit.
— Nu! Dar poate că s-a decolorat.
— Atunci am să pun rochia de mătase verde. Mă simt aproape ca şi cei bogaţi, când nu ştiu ce să aleagă.
— Ar fi bine dacă aş şti cum ar trebui să te îmbraci spuse doamna Hale cu nervozitate.
Pe dată, Margaret îşi schimbă atitudinea:
— Să mă duc să le pun pe fiecare pe rând, mamă, ca să-ţi poţi da seama care îţi place mai mult?
— Da, da! poate că aşa e cel mai bine.
Aşa că Margaret se duse să se îmbrace. Dar gătindu-se la o oră
atât de neobişnuită, începu să se ţină de feste: îşi umfla rochia elegantă de mătase albă ca un balon, făcând piruete, se retrăgea cu spatele din faţa mamei, ca şi cum ar fi fost regina; dar când îşi dădu seama că fanteziile astea ea le socotea întreruperi ale unor treburi serioase, ceea ce o enerva, deveni gravă şi demnă. Nu putea să
înţeleagă ce-i apucase pe toţi să facă atâta caz de toaleta ei; dar, chiar în acea după-amiază, când îi povesti lui Bessy Higgins că se duce la petrecere, Bessy o făcu să înţeleagă motivul:
— Doamne! Şi o să luaţi masa la Thorntoni, de la fabricile Marlborough?
— Da, Bessy. Ce te surprinde?
— Oh, nu ştiu. Da’ ei sunt în vizită cu toată lumea bună din Milton.
— Şi nu crezi că noi suntem chiar lumea bună din Milton, nu-i aşa, Bessy?
Obrajii, lui Bessy se îmbujorară puţin, văzând că-i citise atât de uşor gândurile.
— Păi, spuse ea, vedeţi, ăştia pun mare preţ pe avere; şi socot că
’mneavoaştră nu prea aveţi.
— Nu, spuse Margaret, asta-i foarte adevărat. Dar suntem oameni instruiţi şi am trăit printre oameni instruiţi. Ce găseşti atât de nemaipomenit să fim invitaţi la masă de un om care recunoaşte că îi este inferior tatălui meu venind să-i ceară să-l instruiască? Nu vreau să-i fac vreo vină domnului Thornton. Puţini băieţi de prăvălie, cum a fost el, ar fi putut deveni ceea ce este astăzi.
