orice bărbat, femeie ori copil – nimeni în afară de domnişorul Frederick nu mi-a fost atât de aproape, ca dânsa. Încă de când camerista ladyei Beresford m-a luat s-o ajut ca să o îmbrace în crep alb, cu spice de grâu şi maci roşii şi m-am înţepat rău cu acul în deget, că s-a rupt şi acul şi ea şi-a sfâşiat batista brodată, după ce mi l-au scos din deget şi a venit apoi să-mi stropească bandajul cu parfum, când s-a întors de la bal – unde a fost cea mai frumoasă
domnişoară dintre toate – încă de atunci n-am ţinut la nimeni ca la dânsa. Nu mă gândeam pe-atunci că o să trăiesc s-o văd ducând-o atât de greu. Nu, nu învinuiesc pe nimeni. Ştii, domnişoară
Margaret, lumea zice că eşti drăguţă şi frumoasă şi multe altele.
Chiar şi în locul ăsta plin de fum, de-i poate chiorî pe oameni, până
şi o bufniţă poate să vadă asta. Dar n-o să fii niciodată ca mama dumitale de frumoasă – niciodată; nici dacă trăieşti o sută de ani.
— Mama e încă şi acum frumoasă. Biata mamă!
— Ei, hai, nu te porni din nou pe plâns, că acu o să-mi dau şi eu drumul (smiorcăindu-se). În starea asta în care eşti, n-o să poţi face faţă când s-o întoarce stăpânul acasă şi o să te ia la întrebări. Du-te şi fă o plimbare şi când te întorci, o să fii mai liniştită. De multe ori am tânjit şi eu s-o pornesc aşa ca să mai uit – gândul la boala ei şi cum o să se termine totul.
— Oh, Dixon! exclamă Margaret, cât de des m-am supărat pe tine, neştiind ce taină cumplită porţi!
— Fii binecuvântată, copila mea!. Îmi place să văd că ai suflet. E
sângele cel bun al spiţei Beresford. Păi, Sir John, nu ultimul, ci taică-său, şi-a împuşcat intendentul pe loc, doar pentru că i-a spus că îi jecmăneşte pe arendaşi şi şi-a jecmănit mai departe arendaşii, până n-a mai putut scoate banii de la ei mai mult decât poţi să iei crusta de pe cremene.
— Lasă, Dixon, eu n-o să te împuşc şi o să caut să nu mai fiu supărată pe tine.
— Nici n-ai fost vreodată. Dacă am spus-o din când în când, era mai mult ca să zic ceva, de dragul unei discuţii mai aprinse, că aici n-am pe nimeni cu care să pot sta de vorbă. Şi, când te înfurii, eşti aidoma domnişorului Frederick. Mai că-mi vine să te fac să-ţi sară
ţandăra în fiecare zi, doar ca să văd expresia lui furtunoasă
întunecându-ţi faţa ca un nor. Dar acum, hai ieşi puţin de te plimbă, domnişoară. O să veghez asupra doamnei; cât despre stăpânul, are 144
cărţile să-i ţină tovărăşie, dacă s-o întoarce.
— Mă duc, spuse Margaret.
Se învârti pe lângă Dixon câteva clipe, părând speriată şi nehotărâtă; apoi o sărută brusc şi ieşi repede din cameră.
„Fie binecuvântată! îşi spuse în gând Dixon. „E dulce ca mierea.
Nu sunt decât trei oameni la care ţin: doamna, domnişorul Frederick şi ea. Doar ei trei. Atât. Ăilalţi n-au decât să se spânzure, că habar n-am de ce-au venit pe lume. Stăpânul s-a născut, zic eu, ca să se însoare cu doamna. Dacă aş fi fost încredinţată că o iubeşte cum se cuvine, aş fi ajuns cu timpul să ţin la el. Dar trebuia să-şi piardă mai mult timp cu ea şi nu doar cu cititul şi iar cu cititul şi cu gânditul întruna. Uite unde l-au dus toate astea. Şi câţi sunt care nici nu citesc şi nici nu gândesc atâta şi ajung parohi şi vicari şi câte şi mai câte; şi vezi bine, ar fi putut şi stăpânul, doar dacă i-ar fi păsat de doamna şi ar fi lăsat puţin deoparte cititul şi gânditul, de mă mir că
nu i s-a făcut lehamite de ele. Uite-o că pleacă” (privind pe fereastră
când auzi uşa din faţă închizându-se). „Biata domnişoară! Rochiile au ajuns ponosite faţă de cum arătau acum un an, când a venit la Helstone. Atunci nu avea nici măcar un ciorap cârpit sau mânuşi curăţate în toată garderoba ei. Şi acum –!”
145
CAPITOLUL XVII
CE E O GREVĂ
„Orice cărare-i năpădită de spini
Şi grijă răbdătoare cere;
Orice om îşi poartă crucea,
Dar şi năzuinţa spre rugă.”
ANONIM
MARGARET PLECĂ la plimbare fără pic de chef. Dar după ce străbătu o stradă – da, aerul unei străzi din Milton îi puse în mişcare sângele tânăr chiar înainte de a ajunge la primul colţ – pasul îi deveni mai uşor şi buzele mai roşii. Privi în jur, în loc să se concentreze numai asupra gândurilor sale. Văzu că pe străzi hoinăreau mai mulţi oameni ca de obicei, bărbaţi eu mâinile în buzunare, păşind de colo până colo; grupuri de tinere fete râzând şi vorbind tare, aparent foarte bine dispuse şi afişând o independenţă
gălăgioasă în felul de a fi şi în purtări. Cei mai odioşi dintre bărbaţi –
minoritatea dezonorantă – îşi pierdeau vremea pe treptele berăriilor şi ale cârciumilor, fumând şi făcând comentarii destul de libere asupra trecătorilor. Fiindcă n-avea niciun chef să străbată toate aceste străzi în drumul lung pe care-l avea de făcut până pe câmpia verde unde plănuise să ajungă, îşi zise că mai curând se va duce să
o vadă pe Bessy Higgins. Nu va fi atât de reconfortant ca o plimbare liniştită în aer liber, dar poate că va fi totuşi fapta cea mai bună.
Nicholas Higgins stătea aşezat lângă foc şi fuma, când intră ea.
Bessy se legăna în scaun, în partea cealaltă.
Nicholas îşi scoase pipa din gură şi, ridicându-se, îşi împinse scaunul spre Margaret; se sprijini, apoi de cămin, nepăsător, în timp ce ea o întrebă pe Bessy cum se mai simte.
— E destul de necăjită în suflet, răspunse tatăl ei, da-i mai bine cu sănătatea. Nu-i place greva asta. Văd că-i mai pe voia ei pacea şi liniştea, cu orişice preţ.
— E a treia grevă pe care o văd, spuse Bessy cu blândeţe, ca şi când ar fi fost un răspuns şi o explicaţie suficiente.
146
— Păi, a treia oară ne scoatem pârleala. O să vezi cum o să-i ia dracu pe patroni de data asta. O să vezi cum or să vină şi o să ne roage să ne întoarcem la lucru, la tarifele noastre. Asta-i. Am dat greş înainte, îs de, acord; da de data asta ne-am făcut planurile cu multă grijă.