„Cinstea e cea mai bună politică” – viaţă diluată în cuvinte. Nu, nu!
Aşa cum e patronul, aşa vor fi şi oamenii lui şi în problema asta n-are de ce să-şi facă gânduri.
— E o mărturisire preţioasă, spuse Margaret râzând. Când o să
văd lucrători urmărind aprig, cu înverşunare, să-şi dobândească
drepturile, o să ştiu imediat că patronul este la fel; că n-a auzit de oameni înzestraţi cu duhul blândeţii care suferă îndelung şi nu caută averi.
— Sunteţi la fel ca toţi străinii, care nu înţeleg cum funcţionează
sistemul nostru, domnişoară Hale, spuse el repede. Vă închipuiţi că
oamenii noştri sunt ca nişte păpuşi de aluat moale, gata să fie modelaţi aşa cum ne place. Uitaţi că avem de-a face cu ei doar o perioadă de timp mai scurtă decât o treime din viaţa lor; şi cred că
nu înţelegeţi că îndatoririle unui industriaş sunt mult mai mari şi mai complexe decât cele ale unui simplu patron: avem datoria să
extindem comerţul, ceea ce ne face să fim marii deschizători de drumuri ai civilizaţiei.
— N-ar fi rău, spuse domnul Hale zâmbind, să începeţi prin a fi deschizători de drumuri ai civilizaţiei şi aici. Oamenii din Milton 136
sunt destul de neciopliţi şi primitivi.
— Sunt, încuviinţă domnul Thornton. Numai că pentru ei nu e bună apa de trandafiri. Cromwell ar fi fost un proprietar de fabrică
perfect, domnişoară Hale. Aş vrea să-l avem acum aici, ca să înăbuşe această grevă în locul nostru.
— Cromwell nu este eroul meu, spuse ea cu răceală. Dar încerc să
împac admiraţia dumneavoastră. Pentru despotism cu respectul pe care-l aveţi pentru independenţa de caracter a oamenilor.
Domnul Thornton roşi la tonul ei.
— Doresc să fiu patronul impasibil şi necontestat al oamenilor în timpul orelor când lucrează pentru mine. Dar, după orele de lucru, relaţia dintre noi încetează; şi atunci intervine acelaşi respect pentru independenţa lor pe care îl pretind şi eu.
Câteva clipe nu mai spuse nimic, căci se simţea prea jignit. Dar izgoni această senzaţie şi îşi luă rămas bun. De la domnul şi doamna Hale. Apoi, apropiindu-se de Margaret, spuse pe un ton mai scăzut:
— Am spus la un moment dat lucruri cam nesăbuite în seara asta şi mă tem că am fost şi puţin nepoliticos. Dar ştiţi că nu sunt decât un fabricant necioplit din Milton; mă veţi ierta oare?
— Bineînţeles, spuse ea zâmbindu-i.
Chipul lui, îngrijorat şi posomorât, se lumină când îi văzu expresia dulce şi însorită, de pe care pierise cu desăvârşire tot vântul de nord al discuţiei lor. Dar ea nu-i întinse mâna şi el simţi iarăşi omisiunea şi o puse pe seama mândriei.
137
CAPITOLUL XVI
UMBRA MORŢII
„Încrede-te în mâna neştiută
Ce pentru noi căi nedorite-alege;
Fii pregătit oricând pentru schimbare,
Căci fluxul şi refluxul sunt a lumii lege.”
POEZIE ARABĂ
ÎN DUPĂ-AMIAZA URMĂTOARE, doctorul Donaldson veni pentru prima dată s-o consulte pe doamna Hale. Misterul, pe care Margaret nădăjduia că îl străpunsese datorită intimităţii lor din ultima vreme, reapăru. N-a fost lăsată să rămână în cameră în timp ce Dixon era admisă. Margaret nu-şi exterioriza sentimentele când iubea, dar când îşi dădea drumul o făcea cu înfocare, chinuită puţin şi de gelozie.
Intră în dormitorul mamei, chiar în spatele salonului şi începu să
păşească în sus şi în jos, aşteptând să iasă doctorul. Din când în când se oprea să asculte; i se păru că aude un geamăt. Cu mâinile strâns împreunate, îşi ţinu răsuflarea. Era sigură că auzise un geamăt, Apoi, liniştea se înstăpâni timp de câteva minute încă; şi apoi iarăşi se auzi zgomot – scaune mişcate, glasuri mai răsunătoare, toate sunetele mărunte indicând pregătirile de plecare.
Când auzi uşa deschizându-se, ieşi repede din dormitor.
— Tata nu este acasă, domnule doctor Donaldson; avea lecţii la un elev exact la ora asta. Aş putea să vă rog să coborâţi până în camera lui?
Observă toate obstacolele pe care i le scoase Dixon în cale şi le învinse, căci îşi arogă poziţia ce i se cuvenea, aceea de fiică, având şi ceva din spiritul de frate mai mare, ceea ce potoli imediat excesul de zel al slujnicei. Asumând cu bună ştiinţă o asemenea demnitate, neobişnuită în comportarea faţă de Dixon, Margaret izbuti să se amuze o clipă, în mijlocul neliniştii ce o încerca. Îşi dădu seama, din expresia surprinsă de pe chipul lui Dixon, cât de caraghios de solemnă trebuia să pară; şi această idee o urmări până jos, în 138
cameră, dându-i prilejul să uite câtva timp suferinţa ascuţită a momentului. Dar odată jos, suferinţa reveni şi păru să-i taie respiraţia. Trecură câteva clipe până putu să vorbească. Dar o făcu pe un ton autoritar atunci când întrebă:
— Ce are mama? V-aş rămâne îndatorată dacă îmi veţi spune adevărul. Apoi, văzând o uşoară ezitare din partea doctorului, adăugă: Sunt singurul ei copil – vreau să spun aici. Mi-e teamă că
tata nu-şi dă seama de situaţie; aşa că, dacă e ceva serios, ar trebui anunţat cu grijă. Eu pot s-o fac. Şi s-o îngrijesc şi pe mama. Vă rog, spuneţi-mi ce are, domnule doctor; mă uit la chipul dumneavoastră
şi nu pot să-i descifrez expresia şi asta mă sperie mai tare decât ar face-o orice cuvânt pe care l-aţi spune.
