— N-ar putea, – şi Margaret privi fără voie spre colţurile necurăţate ale camerei – nu, nu cred că ar putea să fie slujnică, nu-i aşa? Avem o slujnică bătrână, tare credincioasă, aproape o prietenă, care are nevoie de ajutor,. Numai că e cam pretenţioasă; şi n-ar fi drept s-o chinui aducându-i o ajutoare care mai curând ar încurca-o şi ar scoate-o din fire.
— Asta aşa e. Socot că aveţi dreptate. Mary a noastră-i o fată
bună; numa’ că n-a avut cine s-o înveţe ce să facă în casă. Fără
mamă, iar eu toată ziua la fabrică, până n-am mai fost bună de nimic decât s-o ocărăsc că face prost ceea ce eu nu ştiu să fac deloc.
Da parcă mi-ar fi plăcut să vină să stea la ’mneavoastră.
— Dar chiar dacă nu-i potrivită să vină la noi ca slujnică – şi de fapt nici nu ştiu ce să zic – o să încerc mereu să-i fiu prietenă, de dragul tău, Bessy. Şi acum trebuie să plec. O să mai vin, cât de curând pot; dar, dacă n-o să fie mâine, ori poimâine, ori nici peste o săptămână sau două, să nu crezi că te-am uitat. S-ar putea să am treabă.
— Ştiu că n-o să mă mai uitaţi. N-o să-mi mai pierd încrederea în
’mneavoastră. Numa’ să ţineţi minte că peste o săptămână sau două, s-ar putea să fiu moartă şi-ngropată!
113
— O să vin cât de curând pot, Bessy, spuse Margaret, strângându-i mâna cu putere. Te rog însă să-mi trimiţi vorbă dacă te simţi mai rău.
— Da, aşa o să fac, făgădui Bessy, strângându-i şi ea mâna.
Din ziua aceea, doamna Hale păru să-şi piardă din ce în ce mai mult sănătatea. Se apropia acum aniversarea căsătoriei lui Edith şi, privind în urmă la atâtea şi atâtea necazuri ce se prăvăliseră
asupră-le în acel an, Margaret se întreba cum de îndurase. Dacă
le-ar fi putut prevedea, cum ar mai fi dat înapoi şi s-ar.fi ascuns de timpurile ce urmau să vină! Şi totuşi, fiecare zi fusese în sine uşor de îndurat – fărâme mici de bucurii intense, luminoase şi reale, care îşi răspândiseră strălucirea chiar şi în mijlocul necazurilor. Cu un an în urmă, când se întorsese la Helstone şi înţelesese pentru prima oară
cât de mult se schimbase mama ei şi cât de tare se văicărea, ar fi gemut desperată la gândul că ar putea boli multă vreme, într-un loc străin, plin de tristeţe, gălăgie şi îmbulzeală, lipsindu-i confortul cu care fusese obişnuită până atunci. Dar, pe măsură ce plângerile deveneau tot mai serioase şi mai îndreptăţite, un nou fel de răbdare păru să prindă rădăcini la mama ei. Deveni blândă şi liniştită în suferinţa fizică intensă, aproape în aceeaşi măsură în care se frământase deznădăjduită atunci când nu exista o pauză reală de mâhnire. Cât despre domnul Hale, ajunsese exact în acel stadiu de nelinişte care, la bărbaţii de genul lui, ia forma orbirii intenţionate.
Îşi ieşi din fire mai tare decât îl văzuse Margaret vreodată, atunci când ea îşi mărturisi îngrijorarea.
— Asta-i bună, Margaret, ai început să ai vedenii! Domnul ştie că
aş fi primul care să se alarmeze, dacă mama ta ar fi cu adevărat bolnavă; ne dădeam seama întotdeauna când o durea capul la Helstone, chiar şi fără să ne-o spună. E palidă şi albă la faţă când nu se simte bine; şi acum are o culoare sănătoasă în obraji, aşa cum era când am cunoscut-o prima dată.
— Dar, tată, şovăi Margaret, cred că suferinţa îi aduce culoare în obraji.
— Prostii, Margaret. Crede-mă, sunt doar închipuiri. Mai degrabă
tu nu te simţi prea bine. Trimite mâine după doctor, să vină să te vadă; şi apoi, dacă asta îţi uşurează inima, poate s-o consulte şi pe maică-ta.
— Mulţumesc, tată dragă. O să mă liniştesc şi eu, neîndoielnic.
114
Şi se îndreaptă spre el să-l sărute. Dar taică-său o împinse în lături – cu un gest blând, e drept, dar, ca şi cum, amintindu-i de lucruri neplăcute, era acum bucuros să scape cât mai repede de prezenţa ei. Apoi începu să păşească tulburat în susul şi în josul camerei.
— Biata Maria! exclamă el ca pentru sine. Ce bine ar fi să poţi face ce e drept, fără să-i sacrifici pe alţii.
O să ajung să urăsc acest oraş şi pe mine, dacă ea… Rogu-te, Margaret, ai putea să-mi spui dacă maică-ta îţi vorbeşte des de vechea noastră casă, de Helstone, vreau să spun?
— Nu, tată, zise Margaret cu tristeţe.
— Atunci, vezi, înseamnă că nu e roasă de dor, eh? A fost întotdeauna o mângâiere pentru mine să ştiu că maică-ta are o fire atât de simplă şi deschisă, încât îi aflam pe dată toate supărările. Nu mi-ar ascunde niciodată ceva serios în legătură cu sănătatea; nu-i aşa, Margaret? Sunt sigur că nu. Aşa că să nu mai aud de ideile astea morbide, prosteşti. Vino să mă săruţi şi fugi în pat.
Dar îl auzi umblând de colo-colo (ca un urs, cum obişnuiau ea şi cu Edith să spună) mult după ce ea izbutise să se dezbrace, cu mişcări molatice, ostenite – mult după ce începuse să asculte, zăcând în pat.
115
CAPITOLUL XIV
RĂZVRĂTIREA
„Eram obişnuit
Noaptea să dorm dulce ca un copil
Acum, de-i vânt puternic, eu tresar,
Şi mă gândesc la bietul meu băiat
Zvârlit pe mări în vuiet. Atunci par
Să simt că-i crud, aşa cum l-au luat
Pentru o vină-atât de mică”.
SOUTHEY
