— Nu crez c-a fost mai rea ca la alţii. Numa’ că pe mine mă roade şi pe alţii nu.
— Dar cum a fost? Ştii, sunt străină în locurile astea, aşa că poate nu înţeleg imediat ce vrei să spui, cum aş fi înţeles dacă aş fi trăit toată viaţa în Milton.
— Dac-aţi fi venit pe la noi când ziceaţi că veniţi, poate că v-aş fi povestit. Da tata zice că sunteţi ca toţi ăilalţi; ochii care nu se văd, se 97
uită.
— Nu ştiu cine sunt ceilalţi; şi am avut foarte multă treabă; şi, ca să-ţi spun adevărul, am uitat de făgăduială.
— Singură aţi făcut-o! Noi nu v-am rugat.
— Mi-a ieşit o vreme din minte ce am făgăduit, vorbi Margaret pe un ton calm. Dar mi-aş fi amintit după ce mai scăpam de treburi. Pot să vin acum cu tine?
Bessy îi aruncă o privire scurtă, ca să vadă dacă într-adevăr dorinţa îi era sinceră. Expresia neîndurătoare din ochii ei se topi într-o năzuinţă plină de dor când întâlni privirea blândă şi prietenoasă a lui Margaret.
— Nu-s mulţi cărora să le pese de mine; dacă vă pasă puţin, puteţi să veniţi.
Astfel că o porniră mai departe în tăcere. După ce străbătură o uliţă mizeră, intrară într-o curticică şi Bessy spuse:
— Nu trebuie să vă supăraţi dacă tata e acasă şi o să se arate niţel morocănos la început. I-aţi fost pe plac, ştiţi şi a tot aşteptat să veniţi pe la noi; şi tocmai fiindcă i-aţi fost pe plac, a rămas jignit şi supărat.
— Să n-ai nicio grijă, Bessy.
Dar Nicholas nu era acasă când intrară. O fată părând cam şleampătă, mai mică decât Bessy, dar mai înaltă şi mai voinică, trebăluia pe lângă o albie, părând tare pricepută, dar făcând atâta tărăboi încât lui Margaret i se strânse inima, din simpatie pentru biata Bessy, care se aşezase pe primul scaun, părând cu totul vlăguită de plimbarea făcută. Margaret îi ceru surorii ei o cană cu apă şi, în timp ce fata se repezi s-o aducă (răsturnând vătraiul şi aproape căzând peste un scaun în drumul ei), dezlegă şireturile de la boneta lui Bessy, ca aceasta să-şi poată recăpăta suflarea.
— Credeţi că merită să regreţi o viaţă ca asta? spuse, în cele din urmă, Bessy, gâfâind.
Margaret nu răspunse nimic, dar îi ţinu ceaşca cu apă la gură.
Bessy înghiţi repede o gură de apă şi apoi se lăsă pe spate, închizând ochii. Margaret o auzi murmurând
— „Nu vor flămânzi şi nici de sete nu vor răbda; dar nici soarele nu-i va lumina şi nici căldura”.
Margaret se aplecă deasupra ei şi spuse:
— Bessy, nu te pripi cu viaţa ta, oricum ar fi – sau ar fi putut să
fie. Adu-ţi aminte cine ţi-a dat-o şi a făcut-o aşa cum este!
98
Deodată tresări, căci îl auzise pe Nicholas vorbind în spatele ei –
intrase fără ca ea să-şi dea seama.
— Ştiţi, n-am nevoie de predici pentru fetiţa mea. E destul de rău şi aşa, cu visele ei şi, cu închipuirile religioase şi cu viziunile despre oraşe cu porţi de aur şi nestemate. Da dacă-i face plăcere, o las în pace, numa’ că nu vreau să-i intre-n cap şi alte de-astea.
— Dar crezi şi dumneata în ceea ce am spus, vorbi Margaret, întorcându-se cu faţa spre el, că Dumnezeu i-a dat viaţa şi a statornicit şi ce fel de viaţă să ducă.
— Cred ce văz şi nimic mai mult. Asta-i ce cred, don’şoară. Nu cred tot ce aud – nu! nu pun mare temei pe ce aud. Am auzit-o pe o duduie întrebând unde stăm, ca să vină să ne vază. Şi fetiţa asta a mea a tot aşteptat şi s-a perpelit şi a tresărit la orice. Zgomot de paşi şi s-a ruşinat când a simţit că mă uit la ea. Da văz că a venit pân’ la urmă – şi e binevenită, atâta vreme cât nu ţine predici despre lucruri pe care nu le ştie.
Bessy nu-şi luase ochii de la Margaret şi acum se ridică în capul oaselor vrând să spună ceva şi punându-şi mâna pe braţul lui Margaret, cu un gest de implorare:
— Nu fiţi supărată pe el – îs mulţi care cred ca el; tare mulţi pe-aici pe la noi. Dacă i-aţi putea auzi vorbind, n-aţi mai fi supărată
pe el; e om tare bun, aşa e tata – dar oh! urmă ea, căzând la loc desperată, vorbele lui mă fac uneori să doresc şi mai mult să mor, fiindcă vreau să ştiu atâtea lucruri şi îs aşa de zbuciumată şi tulburată.
— Biata fetiţă – biata mea fetiţă – nu vreau să te supăr, zău; da omu’ trebuie să zică adevăru’ şi când văz că-i totu’ pe dos pe lume şi cum oamenii-şi bat capu’ cu lucruri de care habar n-au şi lasă de izbelişte atâtea şi-atâtea care se cer făcute – păi cum, zic, dă-o-ncolo de vorbărie despre religie şi pun-te pe muncit la ce vezi şi ştii. Asta-i crezu meu. E simplu şi nu-i greu de potrivit şi de făcut.
Fata, însă, tot urma s-o roage pe Margaret:
— Nu gândiţi rău despre el – îi om bun, zău. Îmi zic câteodată c-o să fiu cătrănită foc, chiar şi în Cetatea Domnului, dacă tata n-o să fie şi el acolo. Obrajii i se colorară şi ochii prinseră să-i strălucească, atunci când adăugă: Da o să fii acolo, tată! o să fii! Oh! inima!
Duse mâna la inimă, dintr-o dată cumplit de palidă.
Margaret o luă în braţe şi îi rezemă capul ostenit pe pieptul ei. Îi 99
ridică şuviţele de păr moale de pe tâmple şi le umezi cu apă. Nicholas se repezi să-i aducă diferite lucruri cerute de Margaret, înţelegând din semne şi, până şi sora ei, speriată, se mişcă în vârful degetelor când Margaret făcu „sst!”. Curând, spasmul prevestitor de moarte trecu şi Bessy spuse, ridicându-se:
— O să mă urc în pat – e locu’ ăl mai bun da – şi agăţându-se de rochia lui Margaret: O să veniţi iar – ştiu c-o să veniţi – da vă rog să-mi făgăduiţi!
— O să vin mâine, promise Margaret.
Bessy se rezemă de tatăl ei, care se pregătea s-o ducă sus; dar, pe când Margaret se ridica să plece, acesta făcu un efort şi spuse:
— Ar fi bine să existe un Dumnezeu, măcar ca să-l rog să te binecuvânteze.
Margaret plecă foarte tristă şi gânditoare.
