duşmani, vânt sau împrejurări. Cu cât plouă mai mult şi bate vântul mai tare, cu atât mai siguri trebuie să fim că o să vină. Dar mai bine să mă duc s-o ajut pe Dixon. Încep să devin tare pricepută la scrobit.
80
Şi omul o să se mulţumească să discute cu tata. Tată, abia aştept să-l văd pe noul dumitale prieten. Ştii, nu l-am văzut decât o dată şi atunci eram atât de nedumeriţi ce să ne spunem unul altuia, încât nu ne-am înţeles prea bine.
— Nu cred că o să-ţi placă vreodată, sau că o să-l găseşti prea simpatic, Margaret. Nu e un bărbat prea curtenitor.
Margaret îşi ridică bărbia, oferind privirilor curba dispreţuitoare a gâtului.
— Nu-i admir prea mult pe bărbaţii curtenitori, tată. Dar domnul Thornton vine la noi ca prieten al dumitale – ca unul care te-a apreciat…
— Singurul din Milton, spuse doamna Hale.
— Astfel încât îi vom ura bun venit şi îi vom oferi câteva prăjituri cu nucă de cocos. Dixon se va simţi măgulită dacă o rugăm să facă
prăjituri; iar eu o să am grijă să-ţi calc bonetele, mamă.
Nu o dată îşi dori în dimineaţa aceea Margaret ca domnul Thornton să fi fost cât mai departe. Se gândise să facă altceva: să-i scrie lui Edith, să citească din Dante, să se ducă pe la familia Higgins. Şi, în schimb, călca şi tot călca, ascultând văicărelile lui Dixon şi nădăjduind că, dacă o căina destul, ar putea s-o scape măcar pe doamna Hale de jelaniile ei. Din când în când, Margaret se străduia să-şi amintească faptul că tatăl ei avea o deosebită stimă
pentru domnul Thornton, ca să mai uite de enervarea şi de oboseala ce-o copleşeau, pricinuindu-i şi o puternică durere de cap, obişnuită
la ea în ultima vreme. De-abia putea să mai scoată un cuvânt când, în sfârşit, se aşeză şi îi raportă mamei că nu mai era Peggy spălătoreasa, ci redevenise domnişoara Margaret Hale. Vrusese să
facă o glumă, ca să descopere imediat, blestemându-şi limba ascuţită, că mama ei o luase în serios.
— Oh, dacă cineva mi-ar fi spus, pe vremea când eram domnişoara Beresford şi una dintre frumuseţile comitatului, că fata mea va trebui să stea în picioare jumătate de zi, muncind ca o slujnică într-o bucătărie mizerabilă, ca să putem primi cum se cuvine un negustor şi că acest negustor va fi doar…
— Oh, mamă, exclamă Margaret, ridicându-se, nu mă pedepsi pentru nişte vorbe uşuratice. Nu-mi pasă dacă trebuie să calc, ori să
fac orice, fel de muncă pentru dumneata şi pentru tata. Ştiu că
rămân o doamnă, prin naştere şi educaţie, chiar dacă ajung să frec 81
podelele sau să spăl farfuriile. Acum sunt obosită, dar o să-mi treacă
repede; peste jumătate de oră, o să fiu în stare s-o iau de la capăt.
Cât despre faptul că domnul Thornton e negustor, asta e şi pace! –
nu mai are ce face acum, bietul om. Nu cred că dacă va mai învăţa, îi va ajuta la ceva.
Şi, ridicându-se încet, Margaret se duse în camera ei; căci dintr-o dată simţi că nu mai poate să rabde.
Chiar în acel moment, în casa domnului Thornton avea loc o scenă asemănătoare şi totuşi diferită. O doamnă osoasă, trecută de mult de vârsta mijlocie, stătea şi cosea într-o sufragerie austeră, frumos mobilată. Trăsăturile ei, ca şi silueta, erau mai curând puternic conturate şi masive decât greoaie. Faţa îi trecea încet de la o expresie hotărâtă la o alta, la fel de hotărâtă. Nu exista o mare varietate de expresii pe chipul ei; dar cei care o priveau o dată, în general o priveau din nou; chiar şi trecătorii îşi întorceau puţin capul pentru a se mai uita la femeia hotărâtă, severă şi demnă care pe stradă nu-şi pierdea vremea cu amabilităţi mărunte, ci îşi vedea neşovăitoare de drum, îndreptându-se cu fermitate spre locul unde vroia să ajungă.
Era îmbrăcată în mătase trainică, de culoare închisă; nici măcar un firicel nu era ros sau decolorat. Cârpea o faţă de masă mare şi lungă dintr-o ţesătură extrem de fină, ridicând-o din când în când la lumină, ca să descopere locurile mai subţiate, unde trebuia să ţeasă
cu grijă. Nu se găsea nicio carte în încăpere, în afară de Comentariile la Biblie de Matthew Henry; cele şase volume stăteau pe bufetul masiv, la mijloc, mărginite într-o parte de un samovar, iar în cealaltă
de o lampă. Dintr-o încăpere mai îndepărtată se auzea exersându-se la pian. Cineva repeta întruna o piesă de salon, cântând-o foarte repede; fiecare a treia notă, în medie, fiind atinsă prost sau complet sărită, iar jumătate din ultimele acorduri fiind false, dar cu totul mulţumitoare pentru pianist. Doamna Thornton auzi nişte paşi sugerând o hotărâre asemănătoare cu a ei, prin faţa uşii sufrageriei.
— John! Tu eşti?
Fiul ei deschise uşa şi intră.
— Ce te-a adus acasă atât de devreme? Credeam că te duci să iei ceaiul la acel domn Hale, prietenul domnului Bell.
— Asta şi fac, mamă; am venit acasă să mă schimb!
— Să te schimbi! Hm! Pe vremea mea, tinerilor le ajungea să se 82
îmbrace o dată pe zi. De ce să te schimbi, când te duci să bei o ceaşcă de ceai la un paroh bătrân?
— Domnul Hale e un gentleman, iar soţia şi fiica, lui sunt nişte doamne.
— Soţia şi fiica! Şi ele dau lecţii? Povesteşte-mi şi mie ce fac. Nu ai pomenit niciodată de ele.
— Nu, mamă, pentru că n-am văzut-o pe doamna. Hale; iar pe domnişoara Hale am văzut-o doar timp de o jumătate de oră.
— John, ai grijă să nu te laşi prins de o fată fără un ban.
— Nu mă las uşor prins, mamă şi cred că o ştii. Dar n-ar trebui să
vorbeşti de domnişoara Hale în modul acesta jignitor pentru mine.
N-am observat până acum ca vreo tânără domnişoară să fi încercat să mă prindă şi nici nu cred că vreuna şi-a dat această osteneală
zadarnică.
