— În curând vine primăvara, spuse Margaret, vrând parcă să-i sugereze gânduri mai plăcute, pline de speranţă.
— Primăvară ori vară, tot n-o să mă fac bine, vorbi fata, liniştită.
Margaret privi în sus spre bărbat, aproape aşteptându-se s-o contrazică, sau măcar să zică ceva în stare să schimbe siguranţa deznădăjduită a fetei. Dar, în loc de aşa ceva, iată ce spuse:
— Mă tem că grăieşte adevărul. Boala a cam doborât-o biata de ea.
— O să fie primăvară veşnică acolo unde o să mă duc şi flori şi imortele şi straie frumoase, pe deasupra.
— Biată copilă, biată copilă! vorbi tatăl ei cu glas coborât. Nu-s prea sigur că o să dai de ele; da e o mângâiere pentru tine, biată
copilă, biată copilă. Şi bietul tău tată! Şi zilele alea or să vie curând.
Margaret se simţi tulburată de vorbele lui – tulburată, dar nu înciudată: mai curând atrasă şi interesată.
— Unde staţi? Cred că suntem vecini, că prea ne întâlnim des pe drumul ăsta.
— Avem locuinţa la număra nouă, pe strada Frances, a doua pe stânga după ce treci de „Dragonu’ de aur”.
— Şi cum te cheamă? Trebuie să-ţi ştiu şi numele.
— Nu mi-e deloc ruşine de numele meu. Nicholas Higgins îmi zice.
Pe ea o cheamă Bessy Higgins. Pen-ce vrei să-l ştii?
Margaret rămase surprinsă de această ultimă întrebare, căci la Helstone era de la sine înţeles, dacă punea asemenea întrebări, că
avea să vină pe la bietul om sărman de al cărui nume şi locuinţă
întrebase.
— M-am gândit – adică voiam să vin să vă văd.
78
Şi deodată rămase stingherită, căci nu putea să le explice de ce voia să-i viziteze, în afară de o curiozitate binevoitoare faţă de cineva străin. Gestul ei părea pe neaşteptate o impertinenţă şi citi asta în ochii omului.
— Nu-s prea bucuros să vină oameni străini la mine în casă. Dar, văzând cum i se împurpurează obrajii, se înduplecă şi adăugă: Eşti străină pe-aci, cum s-ar spune şi poate că nu-i ştii pe mulţi de-aci; şi i-ai dat fetişcanei mele florile astea din mâna ’mneatale; – zic, să vii dacă vrei.
Margaret era gata să râdă, dar se simţi şi puţin înţepată de acest răspuns. Nu prea ştia dacă să se ducă într-un loc unde parcă i se făcea o favoare să fie invitată. Dar când ajunseră în oraş, pe strada Frances, fata se opri o clipă. Şi spuse:
— N-o să uitaţi să veniţi pe la noi.
— Da, da, spuse tatăl, nerăbdător, o să vină. E niţel cam pornită
acu’, fiindcă zice că puteam să vorbesc mai frumos; da’ o să mai chibzuiască oleacă şi o să vină. Pot să-i citesc pe faţa ei frumoasă şi mândră – ca-ntr-o carte. Hai, Bess; sună clopotu’ la fabrică.
Margaret se îndreptă spre casă, gândindu-se la noii ei prieteni, amuzată oarecum de felul cum omul îşi dăduse seama de ce se petrecea în mintea ei. Din acea zi, Milton îi păru un loc mai luminos.
Nu din pricina zilelor lungi, pustii şi însorite ale primăverii şi nici pentru că timpul o împăca încet cu oraşul în care stătea. Ci pentru că găsise o preocupare legată de oamenii de acolo.
79
CAPITOLUL IX
PREGĂTIRI DE CEAI
„Din luturi fine, porţelanuri viorii,
Pictate cu aur şi vrâstate-n linii azurii, Primi-vor din India frunzele aromate,
Sau din Mocca, boabe de cafea, coapte”.
A.L. BARBAULD
A DOUA ZI după întâlnirea cu Higgins şi cu fiica lui, domnul Hale urcă sus, în salonaşul mic, la o oră neobişnuită. Se tot învârtea prin cameră, mergând de la un obiect la altul, ca şi cum le-ar fi cercetat pe rând, dar Margaret înţelese că o făcea din nervozitate – un mod de a amâna ceva ce avea de spus, dar temându-se totuşi s-o spună. În sfârşit, zise:
— Draga mea, l-am invitat pe domnul Thornton la ceai astă-seară.
Doamna Hale stătea rezemată în fotoliu, cu ochii închişi şi cu o expresie de suferinţă pe chip, care îi devenise obişnuită în ultimul timp. Dar la aceste cuvinte ale soţului ei, se înălţă, gata de ceartă:
— Pe domnul Thornton! – şi în seara asta! care ce nevoie are omul ăsta să vină la noi? Şi Dixon care tocmai s-a apucat să-mi spele muselinele şi dantelele şi apa nu-i bună deloc, cu vântul ăsta groaznic de la răsărit, care cred că bate tot anul în Milton.
— Vântul îşi schimbă direcţia, draga mea, spuse domnul Hale uitându-se pe geam la fumul dus de vânt de la răsărit – numai că nu prea ştia unde sunt punctele cardinale şi le potrivea mai curând la întâmplare, după împrejurări.
— Asta să i-o spui altuia! şi doamna Hale se înfioră, înfăşurându-şi şalul şi mai strâns în jur. Dar, fie că bate de la răsărit, fie că bate de la apus, bănuiesc că omul acela tot va veni.
— Oh, mamă, înseamnă că nu l-ai văzut niciodată pe domnul Thornton. E genul de om dispus să înfrunte orice îi stă împotrivă –
