— S-a dus la un oarecare domn Donkin, pe strada Canute. E
proprietarul casei pe care vrea s-o închirieze tatăl meu la Crampton.
Domnul Thornton cunoştea casa. Văzuse anunţul şi fusese s-o vadă, la rugămintea domnului Bell de a-l ajuta pe domnul Hale pe cât îi stătea în puteri: şi, de asemenea, era curios, auzind de un preot care renunţă la parohia sa, în împrejurări ca acelea ale 66
domnului Hale. Domnul Thornton îşi zisese că locuinţa din Crampton era într-adevăr cea mai potrivită; dar acum, când o văzuse pe Margaret, în felul ei magnific de a se mişca şi de a arăta, se simţi jenat că îşi închipuise că va fi foarte bună pentru familia Hale, în ciuda unei anumite vulgarităţi care îl izbise când o vizitase.
Margaret nu o făcea dinadins; dar buza de sus, scurtă şi arcuită, bărbia rotundă, voluntară şi înălţată, felul de a-şi ţine capul, mişcările pline de o dulce feminitate sfidătoare – dădeau întotdeauna persoanelor străine impresia de trufie. Acum era obosită şi ar fi preferat să nu scoată un cuvânt şi să se odihnească, aşa cum o sfătuise tatăl ei; dar, bineînţeles, era datoare să se poarte ca o doamnă şi să vorbească amabil din când în când cu acest străin care – de ce să n-o spunem? – nu era nici prea stilat, nici prea rafinat, după contactul dur cu străzile şi cu mulţimile din Milton. Ar fi vrut să-l vadă plecând, după cum singur o spusese, în loc să stea acolo, abia răspunzând cu un aer stingherit la toate remarcile ei. Îşi scoase şalul şi îl pusese pe speteaza scaunului. Stătea aşezată cu faţa spre el, în plină lumină; încântătoarea ei făptură putând fi din plin privită; gâtul rotund şi suplu, înălţându-se deasupra siluetei pline şi totuşi mlădioase; buzele abia mişcându-se în timp ce vorbea, netulburând calmul şi seninătatea chipului prin vreo modificare a fermecătoarei lor curbe trufaşe; ochii, cu melancolia lor blândă, privind spre el cu o calmă şi feciorelnică neafectare. Încă înainte de sfârşitul conversaţiei, domnul Thornton îşi spuse că nu o plăcea; încerca astfel să-şi găsească o compensaţie pentru senzaţia umilitoare că, în timp ce o privea cu o admiraţie pe care nu şi-o putea stăpâni, ea se uita la el cu mândră nepăsare, luându-l, cum îşi închipuia, drept ceea ce, în iritarea lui, îşi spunea că şi este – adică
un bărbat necioplit, fără pic de farmec sau rafinament. Purtarea ei plină de stăpânită răceală, o interpreta ca o atitudine dispreţuitoare, resimţind-o cu toată fiinţa până la un asemenea punct, încât era aproape gata să se ridice şi să plece, ca să nu mai aibă nimic de-a face cu acest domn Hale, cu fiica lui şi cu aroganţa lor.
Chiar în momentul când Margaret epuizase ultimul subiect de conversaţie – de fapt nici nu se putea numi conversaţie, fiind vorba doar de câteva fraze schimbate – tatăl ei intră şi, scuzându-se ca un om de lume curtenitor, reintră în graţiile domnului Thornton.
Domnul Hale şi oaspetele său aveau multe să-şi spună despre 67
prietenul lor comun, domnul Bell; şi Margaret, încântată că nu mai era nevoită să se ocupe de musafir, se apropie de fereastră, încercând să se familiarizeze mai mult cu ciudăţeniile străzii. Era atât de absorbită urmărind ce se petrecea afară, încât nu-l auzi pe tatăl ei când îi vorbi, astfel încât trebui să repete ceea ce spusese:
— Margaret, proprietarul ţine cu tot dinadinsul la tapetul acela hidos, aşa că mi-e teamă că va trebui să-l păstrăm.
— Oh, Doamne! Îmi pare rău! replică ea.
Şi începu să se gândească în ce fel ar putea ascunde măcar o parte din el, atârnând câteva din schiţele ei, dar până la urmă
renunţă, zicându-şi că, probabil, ar înrăutăţi lucrurile. Între timp, tatăl ei, cu ospitalitatea obişnuită la ţară, stăruia ca domnul Thornton să rămână la masă cu ei. Acestuia nu-i convenea câtuşi de puţin, dar îşi dădu seama că ar fi cedat dacă Margaret, printr-un cuvânt sau o privire, ar fi susţinut invitaţia tatălui ei; îi păru bine că
nu o făcuse şi totuşi îl supără puţin reţinerea ei. La plecare, ea se înclină adânc, cu un aer plin de seriozitate şi domnul Thornton se simţi mai stângaci şi mai sfios decât se simţise vreodată în viaţă.
— Şi-acum, Margaret, hai cât mai repede la masă. Ai comandat-o?
— Nu, tată; omul acesta era aici când am venit şi nu am mai avut prilejul.
— Atunci, să mâncăm orice se mai găseşte! Mi-e teamă că m-a aşteptat cam mult.
— Mie mi s-a părut nesfârşit de mult. Când ai intrat mă aflam la ultima suflare. Omul n-a susţinut nicio clipă conversaţia, mulţumindu-se să dea câte un răspuns scurt şi repezit.
— Aş crede totuşi că erau foarte la obiect. E un tip cu mintea limpede. Zicea (ai auzit?) că Crampton are un sol pietros şi este categoric cea mai sănătoasă suburbie a oraşului Milton.
Când se întoarseră la Heston, trebuiră să-i povestească totul doamnei Hale, care-i tot întreba, iar ei îi dădeau răspunsuri în pauzele dintre sorbiturile de ceai.
— Şi cum arată domnul acela Thornton?
— Întreab-o pe Margaret, spuse soţul ei. A încercat să aibă o conversaţie cu el, în timp ce mă dusesem să stau de vorbă cu proprietarul.
— Oh!. Nu prea ştiu cum arată, răspunse Margaret alene, prea obosită ca să-şi pună la încercare talentul de descriere. Pe urmă, 68
ridicându-se, spuse: E un bărbat înalt, cu umeri laţi, cam de – câţi ani are, tată?
— Aş spune cam treizeci de ani.
— Cam de treizeci de ani – cu o faţă nici urâtă, nici frumoasă, nimic remarcabil – nu chiar un gentleman; dar nici nu cred că ne aşteptam să fie.
— Totuşi, nu e vulgar sau comun, adăugă tatăl ei, mai curând grijuliu ca nu cumva singurul prieten pe care îl avea în Milton să fie discreditat.
— Oh, nu! adeveri Margaret. Cu o asemenea expresie de hotărâre şi putere, nicio faţă, oricât de urâte ar fi trăsăturile, nu poate fi nici vulgară şi nici comună. Nu mi-ar plăcea să mă tocmesc cu el; pare neînduplecat. În concluzie, un om care pare să fie la locul potrivit, mamă; plin de agerime şi fermitate, cum e nevoie să fie un mare negustor.
— Nu le spune industriaşilor din Milton negustori, Margaret, o preveni tatăl ei. Sunt foarte diferiţi.
— Oare? Folosesc cuvântul pentru toţi cei ce au ceva de vânzare; dar dacă crezi, tată, că termenul nu e corect, n-o să-l mai folosesc.
Dar, oh, mamă! fiindcă veni vorba de vulgaritate, va trebui să te pregăteşti pentru tapetul din salonaş. Trandafiri roz şi albaştri, cu frunze galbene! Şi o cornişă greoaie de jur împrejurul camerei!
Dar când se mutară în noua lor casă din Milton, tapetele respingătoare dispăruseră. Proprietarul le primi mulţumirile cu o figură sobră, lăsându-i să creadă, dacă aşa voiau, că renunţase la hotărârea-i categorică de a nu le schimba. N-avea nevoie să le spună
că, dacă n-avea niciun chef să-i facă pe voie unui oarecare reverend Hale, necunoscut în Milton, nu însemna că n-o va face şi încă
bucuros, la dojana scurtă dar aspră a domnului Thornton, prosperul industriaş.
69
CAPITOLUL VIII
DOR DE CASĂ
„Acasă, doar acasă,
Acasă-aş vrea să fiu.”
ERA NEVOIE DE TAPETELE drăguţe şi în culori deschise ale camerelor ca să-l împace cu Milton. Era nevoie de mai mult – mai mult decât puteau avea. Începuseră ceţurile acelea dese, galbene, de noiembrie; şi priveliştea dropiei din vale, străbătută de meandra năvalnică a râului, nu se mai vedea deloc când doamna Hale ajunse în noua ei casă.
