încântată, ceea ce o făcu pe doamna Hale să regrete că nu putea adăuga şi altceva la carnea rece de vită. Totul îi plăcea domnului Lennox; era încântat de planul lui Margaret de a merge împreună să
facă schiţe; nu dorea pentru nimic în lume să-l deranjeze pe domnul Hale, mai ales că urmau să se vadă în curând, la masă. Margaret îşi aduse ustensilele de desen, pentru ca el să-şi aleagă ce-i era de trebuinţă: şi după ce sortă hârtiile şi pensulele necesare, cei doi plecară, cu cea mai veselă dispoziţie din lume.
— Acum, te rog să te opreşti aici câteva minute, spuse Margaret.
Acestea sunt căsuţele care m-au obsedat atât de mult în timpul celor două săptămâni ploioase, când am regretat că nu le-am schiţat pe hârtie.
— Înainte de a se nărui şi a dispare. Într-adevăr, dacă vrem să le 23
desenăm – şi sunt foarte pitoreşti – n-ar trebui să amânăm pentru la anul. Dar unde ne putem aşeza?
— Oh!parcă ai veni direct de la tribunal şi nu dintr-o hoinăreală
de două luni prin Scoţia! Priveşte buşteanul acela minunat, pe care tăietorii de lemne l-au lăsat exact în locul cel mai potrivit şi mai luminat. O să pun pledul pe el şi va fi un veritabil tron al pădurii.
— Şi-ţi vei băga picioarele în balta aceea, care o să ţină loc de taburet regal! Stai, o să mă duc eu şi o să te poţi apoi apropia din partea astălaltă. Spune-mi, cine locuieşte în căsuţele astea?
— Au fost ridicate de nişte intruşi, acum cincizeci sau şaizeci de ani. Una e nelocuită; pădurarii au de gând s-o dărâme, după
moartea bătrânului care stă în cealaltă, bietul de el! Iată – e chiar el
– mă duc să-i vorbesc E atât de surd, că ai să ne auzi toate secretele.
Bătrânul stătea cu capul gol în soare, sprijinindu-se în toiag în faţa căsuţei. Trăsăturile ţepene i se destinseră într-un surâs, în timp ce Margaret urca să-i vorbească. Domnul Lennox prinse repede pe schiţă cele două siluete şi termină peisajul incluzându-i şi pe ei –
după cum observă Margaret când veni vremea să se ridice, să pună
deoparte acuarelele şi colile de hârtie şi să-şi arate unul altuia schiţele. Ea râse şi se roşi: domnul Lennox îi pândea expresia.
— Asta-i adevărată trădare, spuse ea. Nu m-am gândit că o să
devin subiect de desen împreună cu bătrânul Isaac, când m-ai rugat să-l întreb despre istoria căsuţelor.
— Nu m-am putut stăpâni. E greu să-ţi închipui ce ispită
puternică a fost. De-abia îndrăznesc să-ţi spun cât de mult o să-mi placă această schiţă.
Dar Henry Lennox nu era prea sigur că ea auzise această ultimă
propoziţie înainte de a se duce la pârâu să-şi spele paleta. Se întoarse destul de îmbujorată, dar părând cu totul nevinovată. Şi neştiutoare. El se bucură, căci vorbele îi scăpaseră fără să-şi dea seama – un lucru rar în cazul unui om care îşi cumpănea atât de mult acţiunile ca Henry Lennox.
Acasă totul era în ordine şi atmosfera senină când se întoarseră.
Norii de pe fruntea mamei se risipiseră sub influenţa binefăcătoare a doi crapi, oferiţi la ţanc de o vecină. Domnul Hale se întorsese din raita sa de dimineaţă prin parohie şi îşi aştepta oaspetele chiar în faţa portiţei ce dădea în grădină. Părea un gentleman desăvârşit în haina destul de uzată şi cu pălăria bine periată. Margaret se simţea 24
mândră de tatăl ei; avea de fiecare dată o tresărire de mândrie tandră văzând cât de plăcut impresionat era orice străin când îl vedea; totuşi, privirea ei ageră, cercetându-i faţa, descoperi urmele unei tulburări neobişnuite, lăsată doar deoparte, dar nu înlăturată.
Domnul Hale ceru să vadă, schiţele.
— Cred că nuanţele stufului sunt prea închise, nu-i aşa? spuse el înapoindu-i lui Margaret schiţa şi întinzând mâna după cea a domnului Lennox, care o reţinu doar un moment, nu mai mult, înainte de a i-o da.
— Nu, tată, nu cred. Urechelniţa şi iarba-de-şoaldină, acum, după ploaie, au culorile astea. Nu-i aşa că seamănă, tată? stărui ea, uitându-se peste umărul lui, în timp ce el privea siluetele din desenul domnului Lennox.
— Da, foarte mult. Silueta ta şi felul cum stai sunt straşnice. Şi nu mai vorbesc de chipul anevoios cum îşi gârboveşte bietul moş
Isaac spatele reumatic. Şi asta ce-i, atârnat în ramura copacului?
Nu cred că e cuibul unei păsări.
— Oh, nu! e boneta mea. Nu pot să desenez cu boneta pe cap; îmi încinge prea tare capul. Mă întreb dacă aş putea desena şi eu siluete. Sunt atâţia oameni pe aici pe care mi-ar plăcea să-i schiţez.
— Părerea mea e că reuşeşti întotdeauna să redai o asemănare dacă ţii foarte mult s-o prinzi, spuse domnul Lennox. Am mare încredere în puterea voinţei. Cred că şi eu am reuşit destul de bine în cazul dumitale.
Domnul Hale le-o luase înainte spre casă, în timp ce Margaret, mai zăbovea să culeagă câţiva trandafiri cu care să-şi împodobească
rochia de dimineaţă pentru masă.
„Orice tânără fată din Londra ar fi înţeles sensul ascuns al acestor cuvinte”, gândi domnul Lennox. „Ar fi gata să cerceteze cu atenţie orice cuvinte pe care i le-ar adresa un tânăr, pentru a descoperi îndărătul lor un compliment ascuns. Dar nu cred că Margaret…”.
— Stai! exclamă el. Lasă-mă să te ajut.
Şi îi culese câţiva trandafiri roşii şi catifelaţi care se aflau mai sus decât ar fi putut ea ajunge şi apoi, împărţind trofeul, îşi puse doi dintre ei la butonieră şi o conduse în casă pe Margaret, încântată şi fericită, să-şi aranjeze florile.
Conversaţia de la masă se desfăşură liniştit şi agreabil. Erau o mulţime de întrebări de pus de ambele părţi – şi de aflat ultimele 25
veşti, pe care le ştia fiecare, despre călătoria doamnei Shaw în Italia; şi în mijlocul interesului pentru ceea ce se discuta, al simplităţii lipsite de pretenţii a vieţii de la parohie – şi, mai presus de orice, în vecinătatea lui Margaret, domnul Lennox uită de uşoara senzaţie de dezamăgire resimţită la început, când constatase că ea spusese purul adevăr mărturisind cât de modeste erau mijloacele de trai ale tatălui ei.
— Margaret, fata mea, ai fi putut culege câteva pere pentru desert, spuse domnul Hale, în timp ce o sticlă de vin de bun venit era pusă
