— Oh, e ceva la care nu m-am gândit prea mult; doar că aş vrea să
fie într-o dimineaţă frumoasă de vară; şi mi-ar plăcea să merg la biserică pe sub umbra unor copaci; şi să nu fie atâtea domnişoare de onoare şi niciun mic dejun în ziua nunţii. Bănuiesc că sunt categoric împotriva lucrurilor care mi-au dat atâta bătaie de cap acum.
— Nu, nu cred. Ideea de simplitate demnă se potriveşte cu caracterul dumitale.
9
Vorbele acestea nu-i prea plăcură lui Margaret; o făceau să se crispeze, amintindu-şi şi de alte ocazii, când încercase s-o atragă
într-o discuţie (făcându-i complimente) în legătură cu caracterul şi comportamentul ei. Îi tăie vorba destul de brusc, spunând:
— E firesc să mă gândesc la biserica din Helstone şi la potecile ce duc până la ea, decât la un drum cu trăsura spre o biserică din Londra, pe străzi pavate.
— Povesteşte-mi despre Helstone. Nu mi l-ai descris niciodată.
Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre locurile unde vei sta, când casa de pe strada Harley, de la numărul nouăzeci şi şase, va arăta murdară şi prăfuită şi plicticoasă şi închisă. În primul rând, Helstone e un sat sau un oraş?
— Oh, e doar un cătun; nu cred că aş putea să-l numesc sat. Nu e decât o biserică şi, pe pajiştile de lângă ea, câteva case – mai curând un fel de bordeie – năpădite de trandafiri căţărători.
— Şi care înfloresc tot anul, mai ales de Crăciun – cam aşa ar fi imaginea, spuse el.
— Nu, îl contrazise Margaret, puţin necăjită, nu vreau să creez o imagine. Încerc doar să-ţi descriu Helstone, aşa cum este. N-ar fi trebuit să faci afirmaţia asta.
— Îţi cer iertare, răspunse el. Numai că părea mai curând un sat dintr-o poveste, decât unul adevărat.
— Şi aşa şi este, replică Margaret cu înflăcărare. Toate celelalte locuri din Anglia pe care le-am mai văzut arătau atât de grosolane şi de prozaice, în comparaţie cu New Forest. Helstone e ca un sat dintr-o poezie – dintr-o poezie de Tennyson. Dar n-am să mai încerc să-l descriu. N-ai face decât să râzi de mine dacă ţi-aş spune ce cred despre el – cum este în realitate.
— Ba nu, n-aş râde. Dar văd că ai de gând să rămâi neclintită în hotărârea dumitale. Povesteşte-mi atunci ceea ce doresc şi mai mult să ştiu: cum arată casa parohială.
— Oh, nu pot să-mi descriu casa. E căminul meu şi nu pot să-i traduc farmecul în cuvinte.
— Mă supun. Eşti cam severă astă-seară, Margaret.
— Eu? întrebă ea, întorcându-şi spre el ochii mari, blânzi şi miraţi. Nu mi-am dat seama.
— Da, din cauza unei remarci nefericite, nu vrei să-mi mai povesteşti nici cum e Helstone, nici ceva despre casa dumitale, deşi 10
ţi-am spus cât de mult aş vrea să aflu despre amândouă, mai ales despre ultima.
— Dar crede-mă că nu pot să-ţi povestesc despre propria-mi casă.
Nici nu-mi închipui că se poate vorbi de ea, decât dacă o cunoşti.
— Bine, atunci – şi tânărul făcu o pauză de un moment –
spune-mi ce faci când eşti acolo. Aici, la Londra, citeşti sau iei lecţii sau îţi îmbogăţeşti mintea prin alte mijloace până pe la amiază; înainte de prânz, te plimbi puţin, după prânz ieşi cu trăsura împreună cu mătuşa dumitale şi ai tot felul de invitaţii seara. Ei şi acum spune-mi cum îţi umpli ziua la Helstone. Călăreşti, mergi cu trăsura, sau te plimbi?
— Sigur că mă plimb. Nu avem cai, nici măcar pentru tata.
Trebuie să meargă pe jos până la capătul parohiei. Drumurile sunt atât de frumoase, încât ar fi o ruşine să foloseşti trăsura – aproape o ruşine să călăreşti.
— Spune, te ocupi mult de grădină? Este, după câte cred, o ocupaţie potrivită pentru domnişoarele care trăiesc la ţară.
— Nu ştiu. Mi-e teamă că nu mi-ar plăcea o muncă atât de grea.
— Întreceri de tras cu arcul – picnic-uri – curse de cai – vânători?
— Oh, nu, spuse ea râzând. Nu trăim pe picior mare; şi chiar dacă
ar exista prin apropiere asemenea ocazii, mă îndoiesc că aş lua parte.
— Înţeleg, nu vrei să-mi povesteşti nimic. Îmi spui doar că nu o să
faci un lucru sau altul. Cred că o să viu într-o vizită, înainte de a mi se termina concediul, ca să văd cu ce te ocupi într-adevăr.
— Sper să vii. Atunci o să vezi cu ochii dumitale cât de minunat e Helstone. Acum trebuie să te părăsesc. Edith s-a aşezat la pian şi mă
pricep îndeajuns la muzică pentru a-i întoarce paginile; şi-apoi, mătuşii mele nu îi place să ne vadă stând de vorbă.
Edith cânta minunat la pian. În mijlocul bucăţii muzicale, uşa se întredeschise şi Edith îl văzu pe căpitanul Lennox şovăind dacă să
intre sau nu. Se întrerupse din cântat şi fugi în cameră, lăsând-o pe Margaret încurcată şi roşie, trebuind să le explice musafirilor ce anume zărise Edith şi o făcuse să dispară fulgerător. Căpitanul Lennox venise mai devreme decât era aşteptat; sau era într-adevăr atât de târziu? Musafirii îşi priviră ceasurile, se mirară fireşte cât de târziu era şi plecară.
Apoi Edith se întoarse, îmbujorată de plăcere, conducându-şi 11
înaltul şi frumosul căpitan, sfioasă şi mândră în acelaşi timp.
Fratele lui îi strânse mâna, – iar doamna Shaw îl întâmpină în felul ei amabil şi blând, întovărăşit întotdeauna de o notă de tânguială, provenind din vechiul ei obicei de a se considera o victimă a unei căsătorii nefericite. Acum că generalul nu mai era, profita şi ea de tot ce-i oferea mai bun viaţa, neavând aproape niciun fel de inconvenienţe; dar descoperise, nedumerită, că o urmărea o nelinişte, dacă nu chiar o supărare. În ultima vreme hotărâse că de vină era sănătatea; o apuca o uşoară tuse nervoasă de câte ori se gândea la asta; şi un doctor mai amabil îi prescrisese exact ceea ce dorea – o iarnă în Italia. Doamna Shaw avea dorinţe la fel de puternice ca şi majoritatea oamenilor, dar nu-i plăcea niciodată să
