Mirosul de urină de om îmi înţeapă nările. Îmi acopăr nasul şi 234
încerc să nu-l inhalez. Se pare că nu multe case au dependinţe, din moment ce oamenii îşi fac nevoile pe unde apucă.
Traficul se aglomerează. Trăsuri trec legănându-se pe lângă mine, purtând femei în rochii cu mâneci ample. Pe lângă ele călăresc bărbaţi în jachete închise la culoare şi cu pălării pe cap.
Niciodată n-am dat atenţie zgomotelor de construcţie ori drujbelor. Niciodată n-am dat atenţie maşinilor de intervenţie în caz de urgenţe. Dar aici le simt lipsa. Ce nebunie.
Hainele pe care le poartă oamenii sunt ceva nou pentru mine, însă
niciuna nu iese în evidenţă. Toate femeile arată la fel. Chiar dacă
nuanţele pastelate ale rochiilor diferă, croiala e aceeaşi. Moda s-a schimbat mult în cele două secole care au trecut. Acum se admite aproape orice. Haine lungi, scurte, largi, strânse pe corp, colorate, uni, banale, provocatoare. Variate. Şi tocmai uniformitatea hainelor de aici mă face să-mi dau seama de asta.
— Fii atent pe unde mergi, fiule, îmi strigă cineva.
O trăsură se îndreaptă drept spre mine. O mână grea îmi aterizează pe umăr şi mă smuceşte deoparte. Mă retrag împleticit câţiva paşi. Trăsura trece exact prin locul unde am stat cu câteva clipe în urmă.
— Mersi.
Mă întorc cu inima bubuind în piept. Un bărbat se uită
dezaprobator la mine. E la fel de lat pe cât e de înalt.
— Ai grijă. Se scarpină în barba neîngrijită. Te duci la biserică? mă
întreabă, studiindu-mi sceptic costumaţia.
— Nu. Nu astăzi.
— Ce cauţi aici?
— Informaţii.
Nu pare surprins.
— Încearcă la crâşmă. Arată în faţă cu un deget înnegrit. P-acolo.
— Mersi.
A avut dreptate Susanna când mi-a zis de vestă. Toţi bărbaţii poartă veste, iar unii din ei şi jachete, ceea ce trebuie că e oribil pe o 235
asemenea căldură.
Găsesc crâşma şi mă strecor înăuntru. E întunecoasă şi pute a carne arsă şi a grăsime veche. Mese lungi traversează încăperea. Doi bărbaţi stau în capătul îndepărtat, lângă un şemineu mare din piatră, aplecaţi peste nişte căni mari cu capac.
O femeie în vârstă se apropie. E îmbrăcată în gri din cap până în picioare şi poartă un şorţ imaculat. Are ochii obosiţi şi un zâmbet plăcut.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Da.
Alt moment de prostie. Ar fi trebuit să mă pregătesc dinainte, ca să ştiu ce să spun.
— Ăăă…
Fac o pauză. Cum aş putea să mă refer la Phoebe? Ca la prietena mea? Nu, asta ar trezi suspiciuni. Şi nici ca soră, pentru că dacă mi s-ar cere, n-aş şti să o descriu. Mai bine verişoară. E mai vag.
— Verişoara mea Phoebe îşi caută de lucru. Aţi auzit de vreo slujbă pe aici?
— Sigur. Îşi târşeşte picioarele până la intrare şi arată spre o casă
din spatele sălii de întruniri. Am auzit că familia Whitaker caută un ajutor la bucătărie. Locuiesc pe strada de dincolo de piaţă.
— Mai sunt şi alţii?
— În fiecare zi se mută în oraş alte familii. Şi multe din ele sunt în căutare de servitori. Îşi lasă capul pe umăr şi se uită la mine cu ochii ei spălăciţi. Câţi ani are verişoara ta?
Habar n-am, aşa că inventez. E o minciună care se poate îndrepta mai târziu.
— Paisprezece.
— Hm, familiile Palmer şi Haywood caută menajere. Coboară
vocea şi se apleacă spre mine. Iar Bishopii o spălătoreasă. Dar nu i-aş
lua în calcul decât la disperare. Am îndoielile mele în legătură cu felul în care doamna ţine casa.
E grozav. Trei posibilităţi, plus una de ultimă instanţă.
