— Domnul Lewis declară că nu s-a rătăcit.
Domnul Pratt îşi drege glasul.
— Cu ce motiv te afli în Worthville în duminica asta?
Ridic capul. Mă uit în ochii lui Mark, care îmi aruncă o privire încărcată de regrete.
Stăpânul se înroşeşte la faţă.
— Domnule? Motivul vizitei?
Mark îl priveşte calm.
— Eram în trecere.
Câţiva enoriaşi vin şi se aşază de o parte şi de alta a domnului Pratt.
— Cam ciudată ocupaţie pentru o zi de duminică, spune Solomon Worth pe un ton ameninţător, frecându-şi pumnul.
Dumnezeule milostiv, Mark nu-şi dă seama în ce pericol se află.
Trebuie să intervin ca să aplanez tensiunea, înaintea să nu izbucnească vreun conflict.
— Fără îndoială, domnul Lewis e în drum spre casă după o 239
călătorie lungă.
Mark dă din cap aprobator.
— Domnişoara Marsh are dreptate.
Răspunsul lui provoacă o tresărire în rândurile mulţimii.
Domnul Pratt se întoarce şi se holbează la mine.
— O cunoşti pe servitoarea mea, domnule Lewis?
— Ne-am cunoscut. Şi aş dori să mai discut cu dânsa.
— Nici vorbă, domnule Lewis. Nu ai ce discuta cu servitoarea mea.
Mulţimea amuţeşte. Până şi bebeluşii încetează să se agite.
Mark îşi mută privirea de la mine la domnul Pratt.
— De ce nu?
— E ocupată. Are treburi de făcut.
Mark zâmbeşte, un zâmbet de nepătruns, superior.
— Treburi duminica? În Raleigh, noi le permitem servitorilor să-şi ia liber restul zilei.
Mândria îmi umflă pieptul la auzul răspunsului lui Mark. Are un aer de încredere în sine şi de dispreţ, şi nu de deferenţă, aşa cum e obişnuit stăpânul în astfel de situaţii. Îl mut pe John sprijinit pe coapsa cealaltă şi mă forţez să-mi ţin buzele lipite.
— Susanna, poţi discuta un pic cu acest străin, rosteşte stăpânul cu un calm înspăimântător.
Îl las pe bebeluşul John în braţele întinse ale lui Deborah, verific că
Dorcas se ţine de mâini cu Delilah şi Dinah, după care înaintez până
în mijlocul drumului, având grijă să las o distanţă cuviincioasă între mine şi Mark.
— Nu zăbovi prea mult, mă avertizează domnul Pratt. Nu cred că
vrei să pierzi prânzul.
Se îndepărtează şi se afundă furtunos în pădure, urmat de întreaga familie.
Unul câte unul, enoriaşii pornesc spre casele lor. Când nu mai rămâne nimeni în jur care să ne poată auzi, îi spun lui Mark:
— De ce ai venit?
240
— Îmi pare rău. N-am vrut decât să arunc o privire, dar am dat greş cu sincronizarea. Îşi răsuceşte colţurile gurii în sus. Să înţeleg că
tocmai m-ai salvat?
