— Cam aşa ceva. Nu vreau să insist prea mult pe greşeala pe care a comis-o, dar nici nu am de ce să-l laud. Ştiu că n-a vrut să facă rău, însă consecinţele le voi suporta eu. Acum suntem aici şi n-avem prea mult timp la dispoziţie. Spune-mi ce ai aflat.
Scoate din buzunar o foaie de hârtie.
— Am vorbit cu o cârciumăreasă. Mi-a zis de patru familii care au nevoie de servitoare. Una pe post de spălătoreasă, a doua ca ajutor în bucătărie şi două ca fete în casă.
O casă care are nevoie de spălătoreasă trebuie că e importantă.
Însă munca de fată în casă este cea care îi va distruge cel mai puţin mâinile lui Phoebe.
— Care familii?
Îmi întinde lista cu nume.
O parcurg iute.
— Domnul Haywood şi cu domnul Whitaker sunt oameni de stat, dar aş prefera slujba la domnul Haywood. E mai bine pentru Phoebe să facă curat în casă decât să spele vase ori rufe. Ce spui, o duci pe Phoebe la Raleigh?
— Nu încă. Vreau mai întâi să verific familiile şi să mă asigur că
sunt oameni de treabă. În plus, acum, că ştiu ce să caut, poate că voi veni şi cu alte nume. Mă întorc marţi şi atunci ne putem decide asupra datei.
— O să aştept întâlnirea cu tine înainte de a vorbi cu mama.
Mark se retrage.
— Încă o dată, îmi pare rău.
— N-a fost înţelept din partea ta să te arăţi aici, dar mă bucur că ai făcut-o.
Dă din cap, se răsuceşte pe călcâie şi o rupe la fugă.
Din umbra stejarului îl urmăresc până ce dispare pe după o ridicătură de pământ. Sătenii s-au risipit fiecare pe la casele lor, 241
pentru prânzul rece care îi aşteaptă.
Pornesc pe drumul care duce la casa familiei Pratt. În ciuda căldurii, fiori reci îmi cuprind mădularele. Vizita lui Mark se va lăsa cu o pedeapsă pentru mine. Singura întrebare este cât de tare o voi încasa.
Familia e adunată în jurul mesei şi mănâncă supă de fasole cu pâine. Toată lumea îşi ridică ochii la sosirea mea. Nimeni nu vorbeşte.
Domnul Pratt se lasă pe spate în scaun, cu degetul înfipt în bărbie.
Îmi văd de treburi şi torn cidru în pahare. Când ajung în dreptul lui, mă întreabă:
— Unde l-ai cunoscut pe domnul Lewis?
Îi umplu paharul cu cidru şi încerc să aleg între mai multe minciuni.
— L-am întâlnit pe drumul spre Raleigh.
— Când?
— Acum trei săptămâni.
— Cu ce ocazie?
Ridic din umeri, aparent nepăsătoare.
— M-a întrebat pe unde să o ia.
— Dacă nu te-a văzut decât o dată, de ce a vrut să discute cu tine azi?
Scotocesc în minte după un răspuns rezonabil şi nu-mi vine nicio idee. De ce nu am anticipat întrebările?
— Domnul Lewis, rostesc eu încet şi distinct fiecare cuvânt, face o călătorie dinspre Wards Crossroads. I-am arătat drumul către Raleigh.
Domnul Pratt mormăie sceptic.
— Domnul Lewis pare dispus să călătorească fără să cunoască
drumul.
Dau din cap vag şi mă îndepărtez.
— E foarte chipeş, intervine Deborah. Are dinţi aşa frumoşi.
Tatăl ei bate cu încheieturile degetelor în masă. Deborah pufneşte 242
pe nas şi-şi lasă ochii în pământ.
