Sunt singura persoană care ştie de prezenţa lui aici – singura persoană care i-ar putea sări în ajutor dacă lucrurile nu merg bine.
Ideea mă înspăimântă.
Chiar dacă nu ar fi zi de duminică, tot mi-aş petrece următoarele trei ore în rugăciuni.
231
CAPITOLUL 26
UN ALT MOMENT DE PROSTIE
Susanna a zis că pământul de sub tălpile picioarelor mele e un drum. Ce mai glumă! Seamănă mai degrabă cu o pistă pe teren denivelat curăţată de copaci, dar nu şi de cioturi. Îmi pot imagina cum e să călătoreşti într-o şaretă trasă de cai pe un asemenea drum –
te simţi ca o minge umană uriaşă aruncată de colo-colo pe o masă de pinball colosală.
Nu că m-aş plânge. Mizeria asta de drum e de fapt o ocazie de antrenament fantastică. E plin de dealuri, vreo două din ele cu pante solicitante. Aşa că îmi suplimentez pregătirea prevăzută pentru astăzi cu exerciţii de rezistenţă. Opt mile până la acea porţiune din Raleigh care exista acum două sute de ani şi încă opt mile înapoi.
Priveliştea e uimitoare. Copacii care mărginesc poteca se înşiră pe mile întregi şi sunt atât de deşi, încât parcă aş pedala pe sub o boltă
de verdeaţă, îmbătat de parfumul crenguţelor de pini şi al frunzelor căzute. Mănunchiuri ţepoase de flori sălbatice galbene şi mov stau strânse din loc în loc. Privesc în jur cu admiraţie.
Dinspre pădurea din dreapta vine zgomot de trosnituri şi bufnituri. Trei căprioare traversează în salturi drumul, înaintând în zigzag drept către mine. Totul se întâmplă atât de repede, încât n-am timp să reacţionez. Mă prăbuşesc pe pământul tare. Pic de compost natural care să amortizeze căzătura.
Un val subţire de praf se ridică şi îmi pătrunde pe gât şi în nas, înecându-mă. Tot corpul mă doare. Echipamentul de protecţie complet pentru bicicletă ar fi fost un lucru greu de explicat şi păruse 232
o precauţie inutilă, aşa că nu port pe mine decât costumul. Înjur căprioarele şi lipsa mijloacelor de amortizare.
Câteva crengi trosnesc în apropiere. Mă arunc pe jos, îmi scot ochelarii de soare şi mă uit înspre pinii de pe latura nordică a drumului. Nicio mişcare.
Trosc.
Sunetul se aude de mai de aproape acum. E semnalul că trebuie s-o iau din loc. Sar în picioare, ridic bicicleta de jos, o încalec şi pedalez cu viteza indusă de suplimentul de adrenalină.
Ceva – sau mai degrabă cineva – aleargă prin pădure, paralel cu drumul. Acel sau acei cineva ţin pasul cu mine timp de câteva secunde, după care se îndepărtează. Continui să pedalez în acelaşi ritm alte câteva minute.
Inima încetează treptat să-mi bubuie în piept, dar gândurile mi se învălmăşesc prin cap. Când avusesem ideea de a veni aici, îmi imaginasem totul ca un soi de reality game virtual – numai că nu virtual. Trecutul se întinde acum în faţa mea, liniştit, frumos, dar şi sălbatic. Nu că n-aş fi văzut animale sălbatice şi în secolul meu. Sigur că am văzut. Numai că aici e cumva altfel, ca şi cum animalele din vremea mea ar fi devenit mai inteligente şi ar fi învăţat să se ferească
de oameni. În timp ce acelea de aici par pur şi simplu agresive.
Experienţa prin care tocmai am trecut mă intimidează într-un mod neaşteptat. Nu-i vorba numai de pădure şi de animale. Cum vor reacţiona oamenii la vederea mea? Şi cum voi reacţiona eu?
Ce-ar face dacă şi-ar da seama cât de străin sunt de lumea lor?
După vreo jumătate de oră de înaintat pe un deal ce urcă nu foarte abrupt dar constant, ajung pe culme. Mă aflu la marginea oraşului.
Pun frână şi cobor de pe bicicletă ca să mă minunez de prima mea întâlnire cu Raleigh-ul secolului al optsprezecelea. Capitala statului se întinde în faţa ochilor mei, o reţea de drumuri de pământ, clădiri din lemn şi copaci împrăştiaţi ici-colo. În centru se găseşte o parcelă
de pământ golaşă – Union Square, locul unde peste cincizeci de ani se va înălţa clădirea Capitoliului. Acum, tot ce se vede este etajul 233
unei clădiri mari dar necunoscute, având în vârf o cupolă rotundă.
Mă înfior. Locuiesc aici de o viaţă şi totuşi locul îmi e la fel de străin ca o altă planetă. Teama pune stăpânire pe mine. Mă stăpânesc cu greu să nu întorc bicicleta pentru a pedala cu viteză înapoi în lumea mea.
OK, răsuflă adânc. Concentrează-te.
Susanna are nevoie de mine. Am o misiune de îndeplinit şi timpul nu stă în loc. Leg bicicleta, dau pe gât un strop de apă, schimb casca de protecţie cu pălăria şi scot din buzunar o copie a unei hărţi vechi a oraşului.
De pe internet am aflat că o crâşmă din apropiere de Union Square era pe vremea aceea locul de socializare al comunităţii.
Cobor dealul, privind din când în când cu precauţie la tufişurile ce mărginesc drumul.
Trec de cărămidărie şi ajung pe o stradă adevărată fără să mă
rănesc şi fără să întâlnesc în cale vreun şarpe veninos.
Văzut de la nivelul străzii, Raleigh mă dezamăgeşte. Mă aşteptam la un fel de copie a Williamsburgului colonial. La alei largi şi frumoase, cu suprafeţe netede. La garduri vopsite în alb care să
împrejmuiască peluzele şi conacele. La şiruri de prăvălii.
Greşit.
Cu cât mă apropii de centru, cu atât realitatea devine şi mai ciudată.
Străzile scăldate în soare s-au transformat în şanţuri pline de gunoaie şi rahat de cal. Există semne ale unui boom în construcţii, dar totul este cufundat într-o tăcere sinistră. Clădiri neterminate se profilează pe cerul zimţat. În casele nelocuite s-au adunat aşchii din lemn şi rumeguş, iar găurile dintre scânduri anunţă o iarnă grea.
Casele cu un singur nivel stau înghesuite între crâşme şi prăvălii şi fumul se înalţă în fuioare din coşurile lor din cărămidă.
E ca şi cum m-aş plimba printr-un parc tematic conceput fără pic de gust. Prin Historyland.
