Se ţin de mână.
Carlton s-a întors de la mare duminică. Ne-am trimis mesaje de câteva ori, dar nu am reuşit să ne vedem. Am fost atât de preocupat de Susanna, că nici măcar nu m-am întrebat de ce.
Acum ştiu. Nu din cauza mea nu ne-am putut întâlni.
Mă simt gol pe dinăuntru – e un gol mare, care creşte tot mal mult în aşteptarea emoţiei potrivite care să-l umple.
Nu simt pic de gelozie. Din motive strict egoiste, mi-am dorit ca Alexis să-şi concentreze atenţia pe un alt băiat. Pentru că asta ar fi însemnat să nu mai dau peste ea pe drumul verde. Mă bucur totuşi că tipul cel nou nu e Keefe. Chestie care m-ar fi enervat, pentru că a fost amestecat cumva în bătăile pe care le-am încasat când eram gras, iar Alexis ştie asta.
Şi atunci, ce emoţie simt acum? Supărare? Tristeţe?
Mătuşa Pamela mi-a zis odată că cea mai rea formă de trădare nu poate veni decât din partea unui prieten. Până în clipa asta n-am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună.
Carlton îşi răsuceşte capul şi privirile ni se întâlnesc. Muşchii din maxilar i se încordează. Se face roşu ca para focului şi-şi mută ochii pe vitrina frigorifică.
Alexis are în fine un iubit care nu e adeptul sporturilor de toate sezoanele, şi nici măcar nu a fost nevoită să caute mai departe de cel mai bun prieten al meu.
224
CAPITOLUL 25
SPIRIT SFIDĂTOR
Stăpânul îi face semn fiului său să-şi vadă de lecţii în seara asta, dar schimbul de priviri dintre ei mi se pare că are un aer sinistru.
Pornesc în pauza de seară cu mare prudenţă, însă nici urmă de spion. Cu grota în chip de destinaţie, străbat iute pădurea şi ies la panglica de iarbă ce mărgineşte Pârâiaşul dintre Stânci.
În spate aud o creangă trosnind.
Şovăi. Murmurul creaturilor nopţii mi-a semnalat deja o altă
prezenţă. Iar creanga a confirmat-o. Deşi nu a fost decât o creangă.
Persoana care mă urmăreşte din umbră e pricepută.
Chiar dacă nu aş şti că Jedidiah a rămas acasă ca să îşi facă lecţiile, tot mi-aş fi dat seama că nu e el. Jedidiah nu păşeşte atât de tăcut.
Cel care mă spionează e stăpânul.
Încă doi-trei paşi, şi mi-aş fi deconspirat secretul. Intenţia mea de a mă duce la pârâu este de acum clară. Orice schimbare de traseu i-ar spune vânătorului că sunt conştientă de prezenţa lui. O să mă duc la pârâu, dar nu la grotă.
Rămân pe marginea malului, deasupra cascadei. Apa curge lin şi pârâul nu e adânc. Îngenunchez şi mă stropesc ostentativ pe faţă şi pe braţe.
Înserarea se lasă iute. Îmi reiau plimbarea pe cărarea care duce către sat. Mă uit drept în faţă şi sper ca Mark să nu mă strige.
Pădurea mă învăluie cu mantia ei groasă. Zgomotul de cizme care se freacă din când în când de rămurelele de copaci căzute mă
atenţionează că domnul Pratt n-a renunţat la urmărire.
225
Cu fiecare pas pe care-l fac spre sat, îndepărtându-mă de Mark, tristeţea mă apasă tot mai tare. Cum nu pot fi cu el în seara asta, atunci o să dau frâu liber gândurilor. Ce-o fi aflat mai nou? Şi oare va reuşi să îi găsească o slujbă lui Phoebe?
Cum voi putea să aştept încă o zi? Vreau ca viaţa surorii mele să
fie asigurată chiar de azi. Din clipa asta. Nu voi permite ca Phoebe să
sufere la fel ca mine.
Primul an petrecut la familia Pratt a fost cel mai rău. Eram suficient de tânără – şi de proastă – ca să-mi închipui că o să mă
impun în faţa lor. Doar eram Susanna cea Neînfricată. Fata care nu se lăsa intimidată de nimeni. Chiar dacă fiica lui Josiah Marsh schimbase decorul, pe dinăuntru nu se schimbase.
Domnul Pratt a avut grijă să mă înveţe repede că nu puteam să
rămân la fel atâta timp cât lucram pentru el. Bătaia e ruptă din rai, asta era credinţa lui personală. Era pornit să-mi scoată toate ideile din cap, dar fără a mă văduvi de capacitatea de a munci. Dacă îi răspundeam obraznic, mă alegeam cu o palmă peste gură. Dacă mă
uitam chiorâş, mă duceam la culcare nemâncată. Orice revoltă era pedepsită cu bătaia – administrată, desigur, seara, ca să am timp să-mi revin peste noapte.
Cu timpul, am devenit maestră la îndepărtarea petelor de sânge de pe haine şi la ascunderea oricăror simţăminte în colţişoarele sufletului. Şi m-am obişnuit cu resemnarea.
După ce l-am cunoscut pe Mark, acceptarea s-a transformat în agitaţie. El să fi cauzat tulburarea, sau doar a redeşteptat-o?
Poate că Mark e vinovat de suferinţa tot mai mare pe care o resimt. Până să-l fi întâlnit, ultimele luni de ucenicie la familia Pratt nu mi s-au părut atât de interminabile. Eram capabilă să-mi îndur timp de opt ani servitutea fără a lua în seamă dorinţa fierbinte de a scăpa de viaţa asta mizeră. Sentimentul acesta pierise, sau doar zăcuse cumva adormit, până ce apariţia lui Mark îl readusese la viaţă?
Oricum, nici nu mai contează. Nu-mi mai pot imagina viaţa fără
226
