— Mă bucur că ai făcut un asemenea efort. Fără el nu ţi-ai fi putut explica prezenţa aici. Fac un gest spre cămaşă, încântată că ne putem purta atât de natural. Poate c-ar fi mai bine să porţi cămaşa pe afară, precum negustorii.
— Negustorii? zâmbeşte el. De ce nu pot să fiu gentleman?
— Dacă vrei să fii gentleman, va trebui să porţi vestă şi jachetă.
Niciun bărbat care se respectă nu iese fără ele din casă.
Se încruntă.
— Tipa de la prăvălie nu mi-a zis de vestă.
— Poate că nu vine foarte des în vizită în secolul meu.
Râd, fericită să mă aflu lângă el. Au trecut prea multe zile de când nu mi-am văzut prietenul.
Îşi scoate pălăria albastră, o îndeasă în spatele nădragilor şi-şi trage pe cap pălăria aceea caraghioasă, ca un castron spart.
— Trebuie să plec.
— Unde te duci?
— În Raleigh-ul din secolul tău, ca să evaluez situaţia.
— Pentru ce?
229
— Pentru găsirea unei slujbe pentru Phoebe.
— Astăzi? Dar e Sabatul.
Ce fac Mark şi ai lui în zilele de duminică? mă întreb în sinea mea.
— Toate familiile care ar putea-o angaja pe Phoebe sunt acum la biserică, îi explic eu.
Îşi pocneşte pumnul de palma deschisă a celeilalte mâini.
— Ar fi trebuit să-mi dau singur seama. Dar n-o să găsesc pe nimeni prin oraş, ca să mai aflu câte ceva?
Cad pe gânduri.
— La crâşmă e deschis şi vor fi servitori care se ocupă de cai şi de copii. Poate că vei afla de la ei despre familiile care au nevoie de personal în plus.
— Super. Exact asta voi face – voi întreba pe oricine care îmi va zâmbi, până ce voi obţine răspunsuri. Şi de cum voi afla câteva nume, mă voi întoarce în lumea mea şi voi intra în reţea ca să văd care familii sunt mai potrivite.
Inima îmi bate tare în piept, plină de o fericire pe care nu am resimţit-o niciodată. Nimeni până acum nu s-a străduit atât de tare să mă ajute.
— Dar nimeni din lumea ta nu-ţi va observa absenţa?
— Nu voi lipsi mult – şi nu, părinţii nu-şi vor face griji pentru mine. Le-am lăsat un bilet. Îşi trece un braţ pe după mijlocul meu şi mă îmbrăţişează. O să rezolvăm noi treaba aceasta împreună, Susanna. Îţi promit.
— Mulţumesc. Îl sărut pe obraz. Ai grijă de tine.
Îmi dă drumul, apoi se urcă pe bicicletă şi îşi concentrează atenţia pe drumul care îi stă în faţă.
— Unde o să fii în dimineaţa asta?
— La sala de întruniri.
— Cât va dura slujba?
— Trei ore, dacă nu mai mult.
— Păcat.
— Remarca ta e cu atât mai potrivită, cu cât vorbitorul va fi 230
domnul Worth.
Fac un pas în spate, îngrijorată de acum că am lipsit prea mult, dar nedoritoare să-mi iau rămas-bun prima.
— Trebuie să plec. O să te anunţ ce am aflat de cum va fi posibil.
Îşi ia avânt pe bicicletă. În câteva secunde se face nevăzut dincolo de deal.
Mă întorc la sala de întruniri şi bucuria îmi piere, înlocuită de nelinişte. De ce l-am lăsat să facă asta? Mark nu ne cunoaşte drumurile, felul de ne comporta şi de a vorbi. Dacă se va adresa greşit oamenilor sau dacă va vorbi cu cine nu trebuie?
Sau dacă va păţi ceva?
