un prieten – fără Mark.
Termin scurta plimbare prin sat şi mă întorc la moşia familiei Pratt. Intru în bucătărie ca să verific păsatul pentru a doua zi dimineaţa şi aud uşa de la corpul principal de clădire închizându-se cu un scârţâit uşor. Stăpânul şi-a petrecut seara încercând să-mi descopere secretele. Eforturile lui s-au dovedit zadarnice.
*
Sâmbătă a fost una din acele zile liniştite atât de rare. Copiii s-au jucat pe afară, au smuls buruienile din grădină împreună cu mine sau au căutat fructe prin tufişuri. Până seara, când a venit vremea pentru baia lunară, erau cu toţii murdari de sus până jos.
După cină, aşez vana cea mare în mijlocul bucătăriei şi o umplu cu apă încălzită. După ce se spală stăpânul şi stăpâna, vine rândul copiilor. Deborah mă ajută cu cei mici. Eu mă voi spăla ultima.
Se retrag cu toţii în casa cea mare.
Scot acele lungi şi ascuţite care îmi strâng marginile corsetului şi le aşez cu grijă pe masa de lucru. Urmează boneta şi acele de păr.
Mă prind fără chef de marginea vanei şi mă holbez la apa neagră
dinăuntru. Mi-e groază la gândul unei alte băi reci şi murdare.
Spiritul meu sfidător revine. Îmi îndepărtez mâna şi dau cu piciorul tare în vană. Se răstoarnă, inundând podeaua bucătăriei, şi apa de baie se scurge printre crăpături.
O să mă îmbăiez sub lună şi sub stele, într-o apă pe care să o împart numai cu pietrele.
E prea târziu ca să ies şi e noaptea dinaintea Sabatului. Dar nu-mi pasă. Ajung la mal şi mă uit de cealaltă parte a cascadei, care sclipeşte gri-argintie în lumina lunii, cu toate că ştiu că Mark nu e acolo. Cobor de-a lungul peretelui stâncii, mă dezbrac până la lenjeria de corp şi îmi aşez lucrurile pe un bolovan.
Cascada se revarsă peste pintenul de stâncă în fuioare de apă care se desfac, se împletesc şi dansează separat. Pârâul arată ca o baltă
liniştită şi puţin adâncă.
227
Trag aer în piept, neliniştită. Cascada nu-mi va zdrobi capul.
Curentul nu mă va trage după el. Sunt în siguranţă. În deplină
siguranţă. Îmi vâr un picior în apă, apoi pe celălalt, şi aştept. Pârâul clipoceşte în jurul gleznelor mele.
E o prostie că m-am oprit şi că-mi irosesc din timpul atât de preţios. Mă îndrept spre cascadă şi rămân sub jetul său blând şi minunat de răcoros în seara prea caldă.
Revin acasă după mult timp, revigorată şi bucuroasă că am ieşit învingătoare în lupta cu pârâul. Urc pe vârfuri treptele spre pod, fără
a întâlni pe nimeni în drum, şi mă rog ca somnul să-mi fie la fel de odihnitor ca ultima oră din zi.
*
Familia Pratt se trezeşte devreme a doua zi dimineaţa, se găteşte cu cele mai bune haine de duminică şi îşi aşteaptă micul dejun simplu, alcătuit din păsat şi cidru. De cum terminăm masa, ne încolonăm pe poteca ce duce în sat – părinţii în frunte, copiii în şir după ei, ca nişte răţuşte, şi eu la urmă, la o distanţă respectuoasă.
Metodiştii sunt cei care vor ţine slujba în duminica asta în sala de întruniri, dar fără predicator. Domnul Worth, cel mai de vază
metodist din sat, va conduce slujba. Ne va ţine un discurs pe tema lui preferată, desfrâul şi însoţitoarele sale perverse, păcatul trupesc şi adulterul.
Familia Pratt flecăreşte urcând scările spre sală. Eu rămân în urmă, preferând să stau în umbra clădirii până în ultima clipă. Mary Whitfield mă salută discret şi ochii îi fug de colo-colo, în căutarea cuiva. Fără îndoială, a lui Reuben Elliott.
O mişcare se întrezăreşte printre copaci, şi nu e vântul sau un animal, ci o sclipire albă care contrastează puternic cu trunchiurile copacilor. Un călător păşeşte pe malul pârâului şi se opreşte în locul unde poteca dă în drumul principal. Mijesc ochii. E un tânăr îmbrăcat cu o cămaşă albă şi cu o pălărie închisă la culoare pe cap.
Aruncă o privire furişă în direcţia noastră înainte de a se întoarce cu 228
faţa spre Raleigh şi a începe să împingă o maşinărie ciudată.
Mark e aici?
Ameţită de bucurie, o salut pe Mary dând din cap, mă grăbesc spre closet şi mă pitesc în spatele lui. Nimeni nu mă bagă în seamă.
Mă reped spre pădure, alergând în paralel cu drumul, până ce cotesc şi ies din raza vizuală a enoriaşilor. Din faţă vine un zgomot slab de conuri de pin călcate în picioare.
— Mark? strig eu pe cât de tare îndrăznesc.
Iese de după copacii aflaţi de cealaltă parte a drumului.
— Bună.
Îşi împinge bicicleta şi mi se alătură în mijlocul drumului.
Îi admir costumul. Nădragii şi cămaşa îi vin bine.
— Arăţi chipeş îmbrăcat aşa.
Se uită mândru în jos la haine.
— M-am străduit mult să fac rost de costum.
