Mă priveşte cu ochii ei căprui minunaţi, care strălucesc de recunoştinţă şi sclipesc de un alt sentiment – ceva ce face ca prin vene să simt că-mi curge fiorul unei dorinţe pătimaşe de a o proteja.
E mai mult decât o prietenă. Mai mult decât iubita mea. A devenit o parte din mine. O iubesc.
Totul capătă sens acum. Schimbarea programului de antrenament. Cărţile pentru fete şi costumaţia caraghioasă.
Călătoriile în necunoscut. Toate pentru că m-am îndrăgostit de Susanna.
O iubesc în moduri pe care le recunosc, pline de dorinţă fizică şi de nevoia de a-i fi aproape cât mai des cu putinţă. Dar o iubesc şi în alte moduri, care îmi sunt nefamiliare, şi cu o intensitate care mă face dornic să încerc imposibilul.
— Hei, îi spun eu zâmbind.
Toate îndoielile cu privire la soarta lui Phoebe s-au risipit de acum în mintea mea. O s-o salvăm, iar Susanna va fi următoarea.
— Ne vedem mâine.
260
— Abia aştept. Îşi smulge cu greu privirea de pe mine. Se răsuceşte către mama şi-i face o plecăciune scurtă. La revedere, doamnă.
După câteva clipe aleargă în capătul opus al drumului verde.
Mama se uită la mine încruntată.
— De ce e desculţă?
— La ei se poartă încălţări numai pe timpul iernii.
O urmăresc pe Susanna până ce dispare din raza noastră vizuală.
— Nu cred că a căpătat accidental rana aceea.
— Mda, ştiu.
— La naiba, mormăie mama în barbă. A mai fost rănită şi altă
dată. De ce ai lăsat-o să se întoarcă?
— Are o soră mai mică şi trebuie să aibă grijă de ea. N-o să ne lase să o ajutăm până ce Phoebe nu va fi în siguranţă. Deschid poarta şi o las pe mama să treacă prima. Nu pot să-ţi povestesc mai multe despre ea pentru moment, dar o s-o fac într-o bună zi.
— Dar legea nu poate interveni în comunitatea aia a lor?
— Deocamdată legea e de partea celorlalţi.
Povestea asta cu Susanna a creat o legătură între mama şi mine, ceea ce e bine.
— Să ştii că fac tot ce pot ca s-o ajut, îi spun.
— OK. Nu pot decât să am încredere în tine.
O îmbrăţişez strâns.
— Ai fost grozavă astăzi. Îţi mulţumesc.
*
Nu am găsit pe nimeni cu care să stau cât sunt plecaţi ai mei.
Carlton a ieşit, bineînţeles, din discuţie. Nu m-ar vrea prin preajmă
şi nici eu nu-mi doresc să dau ochii cu el.
Totul ar fi mult mai simplu dacă Marissa ar fi acasă, numai că nu e. Prin urmare, nu îmi rămâne decât să pun în aplicare planul de rezervă – să apelez la bunici.
Sun.
261
O voce morocănoasă răspunde:
— Ce-i?
— Bună, bunicule.
Cum ar fi mai bine să procedez? Să intru direct în fondul problemei sau să bat niţel câmpii?
— Ce mai faci, bunicule?
— Nu e nevoie să mă perii. Ce doreşti?
