— Şi cum a ajuns tigaia să intre în contact cu braţul tău?
Susanna clatină din cap.
— OK, drăguţă. Gata cu întrebările, pentru moment. Îşi continuă
inspecţia. Susanna, trebuie să te ducem la spital, la urgenţe.
— Nu se poate, mamă. Nu…
256
— Mark.
Îmi aruncă privirea aceea gen nu-te-pune-cu-experta.
— Aşteaptă o secundă, îi spun eu Susannei, apoi o trag pe mama deoparte.
N-am cum să-i explic care-i treaba cu Susanna – sau cel puţin nu într-un mod credibil, cu toate că este aici, în carne şi oase, şi arată
exact a ceea ce şi este, adică o fată din secolul al optsprezecelea.
Geme şi mai tare cu fiecare clipă care trece. A venit la mine ca s-o ajut şi n-am să o dezamăgesc. Trebuie să inventez o poveste cu care să închid gura mamei şi să o fac să se pună serios pe treabă. Chiar dacă asta va însemna să mint.
— N-o putem duce la urgenţe. N-o putem duce nicăieri. Prietena mea trăieşte într-una din comunităţile alea ciudate care refuză
îngrijirea medicală. Nu ne are decât pe noi. Va trebui să-i acordăm ajutor aici, cum ne pricepem mai bine.
Buzele mamei se strâng pungă, ca reacţie împotriva nenumăratelor întrebări pe care moare de curiozitate să le pună.
Susanna scoate un geamăt.
— Bine, zice mama şi se întoarce spre noua ei pacientă. Hai să te ducem înăuntru, e mai răcoare acolo.
Susanna aruncă o privire către casă. Clatină din cap, cu ochi mari şi neliniştiţi.
— Nu, vă rog.
— OK. Atunci ne vom ocupa de rană aici. Mă descurc eu cumva, spune mama.
Împinge poarta din spate şi se grăbeşte să traverseze curtea.
Mă aşez pe un petic de iarbă de lângă drumul verde, la umbra şopronului, o trag pe Susanna în poală şi încerc să imit sunetele acelea liniştitoare pe care bunica obişnuia să le scoată atunci când eram eu mic.
Trecătorii tac în clipa când se apropie de noi. E cam aşa: zgomot –
tăcere – iarăşi zgomot. Nu că i-aş putea învinovăţi pentru curiozitatea lor. Probabil că arătăm destul de ciudat. De fapt, ar 257
trebui să ne fie recunoscători. Le oferim o poveste tocmai bună de spus mai târziu, la o bere.
— Cartea, şuşoteşte Susanna.
Ce-o fi vrând să spună?
— Care carte?
— Cartea pe care mi-ai dat-o cadou. Persuasiune, zice şi-şi lasă
capul pe umărul meu. A aruncat-o în foc.
Vocea i se sparge când rosteşte ultimul cuvânt.
Un val de vinovăţie mă copleşeşte. E greşeala mea. Susanna ştia că va fi pedepsită dacă va fi prinsă cu cartea, şi eu am luat-o peste picior şi am convins-o s-o păstreze.
— Îmi pare rău. Ai prevăzut că aşa se va întâmpla.
— Nu, te rog, n-ai de ce să-ţi pară rău. Mi-a făcut mare plăcere s-o citesc.
Pare că s-a mai liniştit un pic.
— Şi ce anume ţi-a plăcut cel mai mult la carte?
Devine gânditoare.
— Anne este singura persoană de valoare într-o familie de oameni cu adevărat detestabili şi cu toate acestea nu le permite să o mânjească şi pe ea cu răutatea lor. E o poveste dătătoare de speranţă.
Îşi ridică privirea spre mine. Stăpânul a ars cadoul tău.
Rahat. A ars-o pe ea. Cartea nu contează.
