În cele două dăţi anterioare când am fost în lumea lui, Mark m-a însoţit. De data aceasta, când sunt singură, lumea lui mă copleşeşte.
Prea multe zgomote. Gemete mecanice înăbuşite. Râsete ascuţite.
Lătratul neîncetat al câinilor. Un fond sonor pe care murmurul dulce al ciripitului păsărilor şi zumzăitului insectelor se pierde.
Mirosuri grele dar nedesluşite plutesc în aer. Vad pini, dar nu le simt parfumul. E ca şi cum miresmele pământului s-au contopit într-una singură. Un amestec.
Culorile şi-au pierdut intensitatea. Obiectele se confundă cu fundalurile.
Secolul ăsta nu are pic de limpezime.
Dar n-am venit în lumea lui Mark ca s-o admir. Am venit ca să-l caut pe el.
Dealul se întinde în faţa mea. Pe culmea lui mă aşteaptă drumul 252
verde. Dealul pare atât de înalt. Nişte umbre trec pe lângă mine, sunt oameni din secolul al douăzeci şi unulea care discută între ei. Oare vor fi prietenoşi cu mine? Şi mă vor ajuta?
Îmi târşesc picioarele pe cărare până ce ajung în locul unde pământul bătătorit se schimbă într-o substanţă necunoscută. Şovăi şi mă încrunt la suprafaţa neagră pestriţă cu miros urât. Ridic piciorul şi o ating cu grijă, apoi îmi retrag iute degetul. Substanţa pişcă şi este foarte fierbinte – prea fierbinte ca să poţi călca pe ea. Şi totuşi Mark mi-a zis că ăsta este scopul ei – pentru plimbare.
Ti-tiiii.
Un clopot în aer liber? Mă răsucesc în căutarea sursei.
— Ai grijă pe unde calci, strigă cineva şi o bicicletă ţâşneşte pe lângă mine.
Fac un salt în spate şi aterizez într-un tufiş. Frunzuliţele şi rămurelele îmi zgârie braţul rănit. Icnesc de durere.
Pâcla stacojie revine.
Ce caut eu aici? Mă uit cu jale în jos, spre cărarea care duce la cascadă. Să mă întorc înainte de a mă răni şi mai tare în locul acesta neobişnuit?
— Hei, domnişoară. Te simţi bine?
Mijesc ochii în direcţia vocii. Un gentleman în vârstă se holbează
la mine de pe drumul cel negru.
— Da, domnule, îi răspund şi mă înfior la auzul propriei minciuni neruşinate. Mă scuzaţi, dar locuiţi cumva în apropiere?
— Da, locuiesc în cartierul acesta.
— Atunci, vă rog să-mi spuneţi unde este casa lui Mark Lewis.
— Îmi pare rău, dar nu-l cunosc.
— Înţeleg.
Bărbatul se întoarce, cu gândul să plece, şi panica mă cuprinde.
Este singura persoană care s-a oprit ca să-mi ofere ajutor. Fac o nouă
încercare.
— Domnule, nu ştiţi de o casă din apropiere care are hambar?
Genul acela de hambar în care un bărbat îşi ţine jucăriile?
253
— Ba sigur că da, arată el în direcţia din care a venit. Încolo. După
cotitură. Nu e departe. Întinde braţul spre mine. Să te ajut.
Îi mulţumesc, apoi înaintez pe marginea drumului cu capul plecat şi cu speranţa mânându-mă din spate. Pot să o fac. Pot să continui să
merg, casa lui Mark nu e departe.
Multe picioare goale trec pe lângă mine. Toate încălţate cu pantofi, deşi e vară. Pantofi, picioare goale şi nădragi scurţi, care abia acoperă coapsele. Roşesc când văd atâta piele.
Unde e casa lui Mark? Cât de departe e? Durerea din braţ se înteţeşte, până ce aproape că nu mai sunt în stare să fac niciun pas.
Răsuflarea mi se taie, sunt mult prea istovită.
Scrutez casele de pe cealaltă parte a drumului şi zăresc un hambar.
254
CAPITOLUL 28
