— O să-ţi cumpăr un alt exemplar. O mie de exemplare. Îţi cumpăr orice vrei tu.
O sărut pe frunte.
— Dar mi-a plăcut aşa de mult cartea aia.
Aud foşnind prin iarbă pantofii sport ai mamei. Aşază pe jos o tavă mare cu instrumente medicale, apoi îngenunchează în faţa Susannei. Se asigură mai întâi că pacienta înghite două pastile de ibuprofen, după care deschide trusa de prim ajutor, îşi trage pe mâini o pereche de mănuşi de cauciuc, ia foarfeca şi taie până la cot mâneca de la cămaşa Susannei.
— Ştiu că asta este împotriva religiei tale, dragă, zice mama în 258
timp ce-şi vede de treabă, dar să ştii că ar trebui să te vadă un doctor.
Ai arsuri de gradul doi.
— Mamă.
— Bine. Ziceam şi eu.
Se apleacă deasupra rănii şi lucrează cu gesturi blânde.
La început durerea este probabil atroce. Susanna nu se mai opreşte din tremurat. Dar treptat şuierăturile agonizante se sting şi micile spasme încetează. Şi când nivelul de suferinţă devine acceptabil, îşi lasă capul pe umărul meu şi amândoi o urmărim pe mama cum pansează rana.
Mama e formidabilă. Nu am avut niciodată ocazia să o văd în acţiune. Este o experienţă intensă.
Când termină curăţarea şi bandajarea rănii, se lasă pe călcâie şi oftează. Îşi studiază pacienta din cap până în picioare, iar privirea i se ascute când dă cu ochii de cicatricele şi umflăturile care brăzdează
gambele Susannei.
Susanna îşi trage cu grijă fusta în jos, aşa încât numai gleznele să
se vadă, şi se uită calm în ochii mamei.
Mama dă din cap scurt la mesajul nerostit nu pune întrebări, îşi aşază instrumentele medicale la loc pe tavă şi-şi scoate mănuşile.
— Bun, cred că am terminat.
— Vă mulţumesc, doamnă Lewis.
— Cu plăcere. Mama ia o sticlă de Propel şi i-o întinde. Trebuie să
te hidratezi.
Susanna ia sticla şi se uită nesigură la mine.
— Ce e asta?
Desfac sticla. Poate că aşa voi scăpa de jena de a-i explica mamei că pacienta noastră nu a băut până acum lichide din sticle cu capac.
— Seamănă un pic la gust cu limonada. Probabil că n-o să-ţi placă, dar fă ce-ţi spune mama. Gândeşte-te la ea ca la o doctorie.
Ia o înghiţitură, fornăie, tuşeşte şi zâmbeşte.
— Pişcă la limbă. Cât trebuie să beau?
— Toată sticla, rostim eu şi cu mama într-un glas.
259
Izbucnim toţi trei în râs, deşi nu prea ştiu de ce. La urma urmei, situaţia nu-i deloc amuzantă.
Susanna bea restul lichidului din sticlă, cutremurându-se la fiecare înghiţitură. Când termină, aşază sticla goală pe tavă.
— Aţi fost foarte amabilă cu mine, doamnă Lewis, dar acum trebuie să plec.
— Mă bucur că ţi-am fost de ajutor. Mama se încruntă. Eşti sigură
că-i bine să te întorci acum… acolo unde stai? Dacă vrei, poţi să
rămâi la noi.
Schimbă priviri între ele. A Susannei este plină de durere; a mamei, plină de îngrijorare. Susanna clatină din cap.
— Mulţumesc. Sunt bine. Foarte bine. Dar vă rămân recunoscătoare pentru ofertă.
Mă ridic şi o salt şi pe Susanna de jos.
— Vrei să te conduc acasă?
— Nu. Ar fi mai bine să mă întorc singură.
