Nu deschide ochii.
— Cum?
— O să stau la casa de pe malul lacului.
— Pari foarte încântat. Trebuie să-mi fac griji de ce?
— Nu, n-ai de ce.
— I-ai povestit mamei de planurile tale?
— Nu încă. Dar sunt convins că va fi de acord, zâmbesc eu.
263
— Şi, mă rog frumos, de ce eşti aşa de convins?
Se saltă în şezut şi-mi aruncă o privire plină de curiozitate.
— Pentru că azi a cunoscut-o pe Susanna. Şi cred că totul e în regulă.
264
CAPITOLUL 29
FOARTE RÂVNIT
Marţi dimineaţa mă mişc încet şi greu la servitul micului dejun.
Nu pot ţine tava pe braţul rănit şi sunt nevoită să fac mai multe drumuri pentru a aduce mâncarea.
Doamna Pratt şi copiii aşteaptă aşezaţi la locurile lor. Când fac al doilea drum, Dorcas sare de pe scaun.
— Mamă, pot s-o ajut pe Susanna?
— Da.
— Vino şi tu cu noi, Delilah.
De cum ajungem în bucătărie, Dorcas arată spre bucata de pansament care îmi iese de sub mânecă.
— Nu am văzut niciodată un astfel de bandaj.
— A trebuit să-l leg cu o singură mână.
Cu cât mint mai des, cu atât îmi vine mai uşor.
— Arată mai bine decât dacă l-ai fi legat cu amândouă.
Surorile se apleacă peste braţul meu pentru a studia mai îndeaproape pansamentul. Delilah e prima care îşi pierde interesul.
Îi trasez sarcina de a duce lingurile. E încântată.
Dorcas aşază castroanele pe tavă, ia tava în mâini şi mă urmează
la ieşirea din bucătărie. Iuţeşte pasul ca să mă ajungă din urmă.
— Cum te-ai rănit la braţ?
— M-am ars în focul de la vatră.
O tăcere grea se aşterne. Dorcas îşi ridică privirea spre mine şi ochii îi sunt trişti şi atotştiutori.
Intrăm în sufragerie şi văd că stăpânul încă nu a venit la masă.
265
Aşez un castron în dreptul scaunului său şi mă uit întrebător spre stăpână.
Zâmbeşte afectată.
— Domnul Pratt nu va lua masa cu noi astăzi. Jedidiah, spune tu, te rog, rugăciunea.
Întrebările îmi stau pe limbă, dar mă stăpânesc să nu le dau glas.
Dorcas este la fel de curioasă ca mine. Va trebui să am un pic de răbdare.
După ce servesc păsatul şi torn cidrul, mă aşez într-un colţ cu John şi Dinah. Ea pune pietricele una peste alta, John le dărâmă şi pe urmă se uită amândoi la mine, aşteptând să fie lăudaţi. Evident, mă
