Mama aşteaptă să-mi umplu pe jumătate farfuria pentru a lansa întrebările inchizitoriale.
— Ai văzut-o astăzi pe Susanna?
304
— Nu. Iau o înghiţitură de apă şi mă reazem de spătarul scaunului. Din expresiile de pe feţele lor îmi dau seama că discuţia se va prelungi ceva vreme. Dar ieri am stat toată ziua împreună.
— Şi ce aţi făcut?
— Ne-am fâţâit prin centru.
Deocamdată mă limitez la a spune adevărul şi văd că merge bine.
Tata lasă furculiţa jos şi îmi aruncă o privire mirată.
— Dar credeam că Susanna stă închisă în majoritatea timpului într-un soi de comunitate.
Uau. Mama se pricepe al naibii de bine să-l ţină la curent cu treburile mele. Nu mă pot hotărî dacă asta este o chestie cool sau enervantă.
— E adevărat, aşa că s-ar putea să aibă probleme din cauza zilei de ieri. Nu voi şti decât peste câteva zile. Nu cred că o să se poată
strecura afară prea curând.
Tata se încruntă.
— Şi unde se află comunitatea asta?
Fir-ar să fie. Va trebui să merg pe sârmă. Să le ofer suficiente informaţii încât să le închid gura, dar nu atât de multe încât să uit ce le-am povestit, în caz că mă întreabă din nou.
— Pe lângă Umstead Park. Pot să ajung acolo cu bicicleta, dar nu le plac străinii. Am încercat o dată şi n-a fost prea plăcut.
— Autorităţile ştiu de existenţa comunităţii?
Dau din cap şi iau încă o înghiţitură de somon. Mestecatul e o scuză bună pentru a nu vorbi.
Mama intervine înainte ca tata să apuce să zică ceva.
— Când poţi să o aduci la noi ca să-l cunoască pe tata? În plus, aş
vrea să mai arunc o privire la arsura aia a ei.
— Nu ştiu exact. O să vedem.
— Pare o fată foarte drăguţă, ceea ce n-aş putea spune şi despre celelalte fete cu care ai ieşit.
— Nu am ieşit decât cu Alexis.
— Ştiu. Îmi aruncă o privire tristă. Susanna e bine-venită aici 305
oricând.
— Mersi, mamă. Dau pe gât restul de apă şi mă ridic de la masă.
Cred c-o să ies la o plimbare. Ne vedem mai târziu.
Pornesc spre cascadă – nu pentru că aş spera să vină Susanna, dar simt că aici mi-e locul.
Ziua de duminică nu e cu nimic mai bună. Nimic de făcut. Ai mei se duc la biserică şi mănâncă apoi fără mine. Stau acasă şi încerc să
născocesc ceva de făcut.
Nu mă obosesc să aprind televizorul. E o prostie. Şi n-am de ce să
deschid computerul. Sunt la zi cu facturile şi conversaţiile cu Carlton au ieşit din discuţie. Mă plictisesc.
Mă plictisesc de moarte.
Poate că o alergare pe teren accidentat mi-ar prinde bine. Îmi pun pantofii speciali şi mă îndrept spre drumul verde. Fac un ocol pe la cascadă. Pentru orice eventualitate.
Susanna nu apare toată ziua. Ştiu pentru că mă duc să verific la prânz, la ora două, la şase şi la opt.
Vine şi ziua de patru iulie. Care debutează ca o zi de luni ca oricare alta. Antrenament, duş, micul dejun. După care apar schimbări. Mama are planuri pentru băieţii ei, planuri care implică
lopeţi, pământ de flori şi grădina englezească din spatele casei. Dar nu mă deranjează. Am ceva de făcut.
Dar nici nu mă împiedică să mă gândesc la Susanna. De luni întregi aşteaptă cu nerăbdare Ziua Independenţei. Poate că în clipa asta ţopăie la cine ştie ce dans popular, lucru care nu mă face să fiu foarte gelos, căci tipul ăsta de dansuri nu implică multe atingeri.
În secolul meu, patru iulie se dovedeşte a fi o zi superbă. Un cer fără nori, de un albastru de Carolina din cel mai pur şi cu un vânticel care adie atât cât să îndepărteze fumul de la grătarele vecinilor.
